De mai mulţi ani, la Colegiul Sf. Sava, din Bucureşti, se desfăşoară „Conferinţele de la Sf. Sava”. E un generic sub care mari personalităţi ale culturii vin şi se întâlnesc în Biblioteca colegiului cu elevii. Au trecut pe aici academicienii Solomon Marcus, Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi mulţi alţii. Participarea elevilor este de ordinul zecilor şi e absolut voluntară. Vin şi oameni din afară: foşti profesori şi foşti elevi. Nu e aici locul să discutăm despre semnificaţia acestor întâlniri şi nici să elogiem ideea. Firescul actului intelectual, când el ni se dezvăluie, trebuie lăsat să-şi afirme valoarea prin chiar simplitatea şi esenţa lui.

Ultima oară, la Sf. Sava a venit profesorul Lucian Boia, gazdă fiind profesorul de istorie Ioan Grosu. Lucian Boia este, cum se ştie deja, o personalitate care a provocat controverse în spaţiul culturii istorice. Atacurile asupra lui au fost numeroase. Un istoric ne-ar spune cu mai multe argumente în ce a constat impactul cărţilor lui Lucian Boia asupra conceptului istoriei şi în ce măsură ideile sale au influenţat cumva percepţia profesorilor de istorie, a autorilor de manuale, asupra disciplinei de studiu. Pentru neistorici, ceea ce a părut bizar a fost totuşi virulenţa unora dintre aceste atacuri, încercările furioase de „desfiinţare” a autorului pe argumente puţine şi neconvin­gătoare. Poate şi de asta prezenţa lui la „Conferinţele de la Sf. Sava” a stârnit interes, dovada cea mai puternică fiind seria de întrebări care i-au fost puse şi faptul că întâlnirea a durat mai mult decât era prevăzut.
De fapt, ce a adus nou „lecţia de istorie” de la Sf. Sava a profesorului Lucian Boia? Mai întâi o abordare calmă, lipsită de „mitologizare” a propriei istorii naţionale. ~n acelaşi timp, o spune însuşi profesorul, „puţin mit” nu poate lipsi din nicio istorie. Istoria, constată firesc Lucian Boia, este, dincolo de fapte, o „serie de reprezentări”. Aici el introduce cu o anume insistenţă un element care permite libertatea de a fi intenţionat subiectiv în percepţia asupra fenomenului istoric. Şi chiar de a aduce o doză de relativitate. Putem să fim sau nu de acord cu o asemenea perspectivă, dar ea este o realitate. Pe de altă parte, subiectivitatea e prezentă chiar şi acolo unde se pretinde a exista obiectivitatea cea mai mare. Important ni se pare ca faptele să nu fie cumva părăsite sau uitate pe parcursul reprezen-tărilor, al demonstraţiei, şi ca ele să rămână mai departe baza oricăror interpretări. Altfel spus, să rămână elementul necesar, fără de care în lumea de azi, lume ce presupune un fascinant şi relativizant joc al ideilor, istoria îşi poate pierde conţinutul şi devine doar… simplă naraţiune.
Şi totuşi, nu exisă şi nici nu se prea poate pune ordine în istorie, mărturiseşte profesorul mai departe… Ai uneori senzaţia că în istorie este o „debandadă generală”. Mai mult: din istorie se pare că nu se pot învăţa multe lucruri. Şi dă exemple: Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial. Unul a venit complet neaşteptat, într-o atmosferă de optimism şi încredere generală. Cum „a funcţionat” aici istoria? Care au fost semnele care au anticipat prima conflagraţie?! Ei bine, n-au prea fost, mai nimeni n-a prevăzut izbucnirea Primului Război Mondial. Surpriză generală cumva! Aşa cum mai nimeni n-a prevăzut căderea comunismului. Şi atunci la ce ne foloseşte istoria? se vor întreba unii… Pe de altă parte, cel de-al Doilea Război Mondial a fost asociat de semne clare, de tensiuni care se acumulau, de acţiuni anterioare care au generat izbucnirea cataclismului. Aici da, istoria pare să fi avut logică, cauzalitate!… Este adevărat, spune profesorul Boia, ca o încheiere de paranteză, viitorul se naşte din trecut, dar factorii care acţionează sunt cumva independenţi. Iar aceşti factori s-au multiplicat, ei sunt tot mai numeroşi, iar unii au o tot mai vădită funcţie imponderabilă, îndrăznim noi să spunem.
Trecând la o altă întrebare, profesorul Lucian Boia aminteşte de faptul că secolul al XIX-lea a fost secolul naţiunilor. Cu tot ce a fost bun şi rău în această privinţă, căci multe războaie au fost generate de supralicitarea rolului naţiunilor. Asta a însemnat că naţiunea a fost multă vreme o valoare înainte de orice, un mit, un concept deasupra individului adică, în vreme ce azi lucrurile sunt profund schimbate. Azi lumea europeană este în bună măsură o lume care valorizează individul. Poate excesiv! sugerează cineva din sală. Societăţile au totuşi nevoie de forme de coagulare, moderne e adevărat, dar au nevoie!… Or, e foarte greu să se întâmple asta în societăţi profund indivi-dualiste!… E foarte greu, preia şi Lucian Boia ideea, şi dă ca exemplu de societate profund individualistă Franţa, la polul opus fiind Germania; dar multe se explică şi prin faptul că lumea de azi este „un sat planetar”, folosind o formulă şocantă, dar cunoscută unora dintre cei de faţă. Cu câteva secole în urmă, adaugă Lucian Boia, i-au trebuit lui Magellan trei ani, cred, ca să înconjoare pământul, lui Jules Verne şi eroilor săi le erau suficiente 80 de zile, iar azi avem nevoie de mai puţin de 24 de ore… Trebuie să ne întrebăm, aşadar, în ce fel de lume trăim astăzi… Şi ce poate să însemne patriotismul, de exemplu, concept conturat pregnant în secolul naţiunilor. Acesta a evoluat, probabil, aşa cum a evoluat şi propria noastră identitate sau cel puţin reprezentările despre ea.
De ce, întreabă un elev, suntem atât de tentaţi de a-i imita pe alţii? Ca răspuns, Lucian Boia formulează un adevăr elementar, faptul că lucrurile nu trebuie inventate de două ori, că de fapt e o atitudine de inteligenţă să iei de la alţii ceea ce este nou, după care face o incursiune în istoria Principatelor. O istorie modestă şi conturată destul de târziu, spune profesorul, oricât ne-am strădui noi s-o mitologizăm. Dar asta nu înseamnă că trebuie să devenim brusc complexaţi. Să ne simţim inferiori. Aşa cum e la fel de penibil să dezvoltăm complexe de superioritate, să ne credem mai grozavi decât alţii.
O inedită „lecţie de istorie”, aşadar, la Sf. Sava. Care a invitat la dezvoltarea autentică a unei gândiri critice. S-a înţeles poate mai bine din prezenţa directă a profesorului şi de ce cărţile lui sunt aşteptate cu interes sau stârnesc controverse. Lucian Boia deschide ferestrele istoriei către alte domenii. El pare fascinat nu doar de o istorie a faptelor, supuse relaţiei cauză-efect, ci şi de una a mentalităţilor sau a acelor evenimente-hazard (atentatul de la Sarajevo, de exemplu!) care se produc aparent fără o cauză bine definită, toate acestea putând fi cel mai bine integrate în ceea ce s-ar putea numi o „istorie a imaginarului”. Dar nu a oricărui fel de imaginar, ci unui imaginar care are uneori calitatea de a deveni realitate.
Lucian Boia poate fi mai departe un istoric controversat. Dar prezenţa lui în cadrul „Conferinţelor de la Sf. Sava” a fost un real succes. Fiindcă Lucian Boia nu a rescris acolo istoria românilor, ci doar a propus o deschidere a ei, având la bază fapte, către o serie de reprezentări care nu fac altceva, în fond, decât să scoată istoria ca disciplină de studiu din vetusteţea unor liste chinuitoare de fapte şi date. S-o facă vie, sensibilă, să facă din ea o „naraţiune”, pentru că elevul are, la un moment dat, o nevoie acută de avea o imagine cât de vagă despre propria identitate. O identitate dincolo de muzica vremii lui, de internetul vremii lui, dincolo de realitatea lui fizică, locativă şi… distractivă. Şi atunci, încă o dată, doar gândirea critică este cea care poate da o şansă unei şcolii şi unei discipline de studiu în căutare de identitate ele însele!
Adrian COSTACHE