La sfârşit de an şcolar, trăim intuitiv schimbările provocate de încheierea unui ciclu de educaţie pentru o generaţie de elevi, cei care tocmai îşi susţin examenele de final; în mod complementar, ne pregătim să primim o nouă generaţie, bobocii care îşi vor începe propriu-zis studiile din toamna care vine. Se realizează, cum se poate observa, un adevărat schimb de tură: unii dintre elevi pleacă, alţii vin. Unora le spunem cu nostalgie La revedere!, pe alţii ne pregătim să îi întâmpinăm cu un prietenos Bun venit! Din perioada susţinută de activitate a cursurilor, se trece în aceea a examenelor, pentru ca mai apoi să intrăm în vacanţa de vară; registrele de activitate sunt diferite, cu accente diferite: susţinerea învăţării, evaluare, odihnă.

Din experienţa de la nivelul vieţii cotidiene, ştim că schimbarea este inevitabilă, fie că este vorba de noi ca persoane care se dezvoltă, îmbătrânesc şi mor; fie că ne referim la modul în care se desfăşoară lucrurile în domeniul nostru de activitate. Şi cu toate acestea, una dintre tendinţele de acţiune este tocmai aceea de a zădărnici schimbarea, de a o întârzia, de a o nega într-un fel sau altul. În mod evident, ştim că, plasându-ne într-o astfel de ipostază, vom fi depăşiţi de cursul evenimentelor, că schimbarea se va produce oricum în mod firesc, de la sine înţeles. Putem invoca unele explicaţii prin care să raţionalizăm înţelegerea unei situaţii care nu ne convine, dar nu mai mult de atâta.

Cum situaţia în care ne aflăm are atât aspecte negative, cât şi unele pozitive, este posibil ca rezistenţa la schimbare să fie fundamentată, tocmai pe tendinţa de a le conserva pe acestea, de a intenţiona o păstrare a continuităţilor convenabile. Aşa se face că putem accepta faptul că unele aspecte se vor schimba, însă altele este bine să rămână pentru secvenţe mari de timp la fel. De exemplu, structura anului şcolar, planurile-cadru, programele şcolare, metodologia de desfăşurare a examenelor sunt cadre generale prin intermediul cărora activitatea din educaţie are întrunite premisele necesare pentru a fi coerentă şi consistentă. Deci, putem face faţă unor schimbări în interiorul domeniului, dar nu şi celor care tind să schimbe chiar sistemul în sine. Altfel spus, unele schimbări sunt considerate legitime, întrucât sunt planificate, decurg din organizarea activităţii, altele tind să se impună imperativ, cumva spontan, fără să fie timp pentru acomodare la ceea ce aduc nou. Mai mult, dacă se adaugă şi faptul că unele schimbări durează puţin, pentru ca într-o secvenţă ulterioară să fie modificate la rândul lor, gradul de reactivitate negativă poate fi cu atât mai mare.

Este un loc comun în aria de acceptabilitate a ideilor că, pentru educaţie, stabilitatea şi predictibilitatea sunt condiţii sub care cei mai mulţi, fie că sunt dascăli, părinţi ai elevilor sau doar oameni care sunt interesaţi de bunul mers al lucrurilor în societate, apreciază că este bine să se desfăşoare munca.

Educaţia este un domeniu de activitate în care ceea ce contează cu adevărat sunt rezultatele obţinute pe termen lung, şansele pe care le deschide pentru viitor. Nu ne putem aştepta deci să întâlnim o situaţie de tipul stimul-răspuns: acum iniţiem schimbarea, în momentul imediat următor să se observe efectele scontate. Tocmai de aceea, atunci când au loc anumite schimbări, ne putem aştepta să interfereze cu rezultate produse de starea de lucruri trecută. De aici se creează impresia că, deşi au fost intenţionate ameliorări ale unor aspecte prin luarea unor decizii importante, în fapt, acestea nu îşi dovedesc eficienţa, pentru că la nivel de finalitate nu considerăm că a fost atinsă.

În societatea contemporană centrată pe informaţie, a cărei dinamică este fără precedent, suntem în general supuşi schimbărilor cărora pe măsură ce îmbătrânim avem impresia că nu o să le mai facem faţă.

Uneori, pentru a ne eschiva de impactul produs imediat de o modificare sau alta a stărilor de lucruri, avem tendinţa de a considera că schimbarea se referă la viitor, dând astfel un mic răgaz prezentului să-şi conserve rutinele, comodităţile.

Impune globalizarea un tip de schimbări de mare anvergură, care forţează schimbări regionale, locale, ca într-un adevărat efect de domino pornit dintr-o parte a lumii şi producând efecte în direcţii din cele mai diverse?

Cum vom munci în viitorul apropiat astfel încât să ţinem pasul cu noutăţile aduse de cea de-a patra revoluţie industrială? O să poată fi suficientă învăţarea permanentă pentru a obţine abilităţile necesare practicării unei profesii la parametrii optimi de calitate?

Sigur este că schimbările ne pun pe gânduri, trăim o adevărată stare de alertă, ne întrebăm dacă direcţia lor o să fie una bună. Mai mult, începem să conştientizăm nivelul de implicare la care avem acces, cât putem influenţa ceea ce se va întâmpla oricum, ce putem face, întrezărim limitele de acţiune dincolo de care va trebui să acceptăm că nu vom putea trece. La sfârşitul de an şcolar, în mod inevitabil, ne gândim cum o să se desfăşoare anul şcolar următor, ce va duce nou.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti