Pedagogia preia, condiționat sau necondiționat(?!), la diferite intervale de timp, teme sau termeni la modă: tehnologia instruirii, reforma învățământului, manualele alternative (mai nou, manualele digitale), managementul (educației, organizației școlare, clasei de elevi), inter­cultura­litatea, competențele, comunicarea… Riscul major apare dacă aceste teme sunt abordate doar ca aplicații forțate sau premeditate ale altor științe socioumane în zona educației, instruirii, învățământului. Pe acest fond ne putem întreba dacă există o comunicare pedagogică, abordată din perspec­tiva științelor pedagogice/ educației sau doar din perspectiva științei/științelor comunicării, lansate, în ultimele decenii, afirmate inclusiv în mediul academic.
În opinia noastră, comunicarea pedagogică reprezintă un concept operațional care definește o realitate educațională situată la nivel de normativitate și de acțiune pedago­gică/didac­­tică. Din această dublă perspectivă, comunicarea pedagogică reprezintă: a) un principiu de proiectare peda­gogică, valabil la toate nivelurile sistemului și ale procesului de învățământ; b) o acțiune pedagogică/didactică eficientă, concepută de educator (profesor) ca acțiune de predare, sub­ordonată activității de instruire, care implică: b-1) planificarea mesajului pedagogic/didactic la nivelul corelației optime informare – formare pozitivă: b-2) realizarea mesajului peda­gogic/didactic la nivelul repertoriului comun cu educatul (elevul, studentul etc.). Ambele perspective solicită raportarea comunicării pedagogice la conceptul general de comunicare, studiat istoric de: a) mai multe științe: filozofie, psihologie, lingvistică, semiotică, biologie, antropologie cibernetică, informatică, economie, sociologie, științe politice, științe cognitive etc.; b) știința comu­nicării/științele comunicării pe cale de afirmare în ultimele decenii.
Conceptul de comunicare poate fi abordat la nivel de teorii/științe particulare ale comunicării: sociale, psihologice, cibernetice, filozofice pedagogice etc.; b) teorie/știință gene­rală a comunicării, elaborată epistemologic prin sintetizarea cercetărilor particulare și dezvoltată social ca metodologie necesară tuturor teoriilor particulare ale comunicării, inclusiv celor care au ca obiect de studiu specific cercetarea pedago­gică/didactică etc.; c) teorii/științe ale comunicării construite ca domeniu interdisciplinar reflectat și exprimat și prin formula de „științele informării și comunicării care exercită o atracție evidentă” prin problemele provocate și dezvoltările rapide, intensive și extensive, „deloc neglijabile” (Daniel Bougnoux, Introducere în științele comunicării, 1998, trad. Editura Polirom, Iași, 2000, p. 9).
Comunicarea din perspectivă istorică înregistrează o multitudine de sensuri, amplificate în timp prin „proliferarea tehnologiilor și profesionalizarea practicilor”.
Teoriile promovate în zona comunicării prezintă anumite caracteristici speciale contradictorii, generate de: a) influența predominantă a unor științe socioumane sau științe ale naturii; b) efortul întreprins pentru delimitarea unui domeniu de cercetare propriu unei științe socioumane, studiat însă printr-o metodologie bazată pe „scheme din științele naturii”, ceea ce explică abordările behavioriste, prelungite uneori până în prezent; c) „pluralitatea și dispersia unui câmp de observații științifice înscris ca o tensiune între rețelele fizice și cele imate­riale, între biologic și social, natură și cultură, economie și cultură, actor și sistem, individ și societate, liberul arbitru și determinările sociale”. Astfel, „istoria teoriilor comunicării este istoria diferitelor încercări de a articula (sau nu) termenii a ceea ce prea adesea s-a înfățișat mai degrabă sub forma unor dihotomii și opoziții decât a unor niveluri de analiză” (Armand Mattelart; Michele Mattelart, Istoria teoriilor comunicării, 1997, trad. Editura Polirom, Iași, 2001, p. 5). Pe acest fond, vom putea identifica mai multe modele de abordare a comunicării afirmate, în cea de-a doua jumătate a secolului XX, cu efecte până în prezent, cu influențe directe și indirecte în zona educației.