Casa lui Eminescu de pe dealul de deasupra Mănăstirii
Când ne spune despre Ion Creangă vorbe ca acestea: „..e atât de realist, încât unele din poveștile lui sunt aproape lipsite de miraculos, care îngăduie povestitorului să înzestreze pe eroii săi cu însușiri sufletești și trupești peste măsura omenească. Iar creațiilor pur fantastice, ca zmeii ș.c.l., Creangă le împrumută o viață curat omenească, și anume țărănească, îi amestecă cu desăvârșire în mediul vieții de toate zilele din Humulești și-i tratează pe-un picior de perfectă egalitate“, Garabet Ibrăileanu îl „ferește“ pe autor de miraculos și de fantastic în același timp – și, dacă adaptăm instrumentarul critic la anii noștri, nu e greu de înțeles că acest fel de literatură se regăsește în ceea ce se cheamă, mai ales după literatura sud-americană, „realism magic“, a cărui cea mai simplă definiție este dată de Dicționarul Oxford: „gen ficțional modern în care evenimentele fantastice și fabuloase sunt incluse într-o narațiune care menține tonul credibil al prezentării obiective a realității“. În fond, se înțelege din G. Ibrăileanu, miraculosul ține de supranatural (minune), iar fantasticul, de ficțiunea pură (fantezie, fantasmă, vis).
Magul, în schimb, pe care-l aducem în atenție ca o compensație totuși, este ființă vie (om) care trăiește între oameni. P.V. Pibb, în Formulaire de haute magie, 1937 (trad. rom. Liliana Blajovici, 2004), observă că termenul mag, venind din zona persană, se găsește în toate limbile Europei și dă amănunte interesante de-a dreptul: în greaca modernă el mai înseamnă și bucătar, iar maghuero înseamnă a găti – presupunându-se, zice autorul, că într-o vechime imemorială „magia“ se făcea cu ajutorul unei „potion magique“, a unei licori sau poțiuni din plante/fructe.
Numai neîncrederea noastră funciară ne face să trecem pe lângă cuvântul românesc „magiun“, care este tocmai o fiertură de fructe, dar și peste cuvântul și planta măgheran atât de puternică în farmece. Noi avem chiar dubletul a amăgi – a dezamăgi, și, dacă primul a ajuns să însemne a minți/păcăli/înșela, în cel de-al doilea se resimte puterea magică: ce rău îmi pare că nu mai sunt amăgit, că m-am trezit din magie, din torpoare, acesta este sensul, în fond; m-ai dezamăgit: ce mult îmi plăcea, cât de sigur eram în ce știam până acum… „Magul“ și-a făcut familie de cuvinte în limba română. Or, chiar așa se poate înțelege mai bine realismul magic: o amăgire (voluntară) urmată de o dezamăgire; nu poți amăgi cu minuni sau fantasme, ci cu aspecte clare ale realității – iar părerea de rău vine de acolo că ai constatat că realitatea este dublă: și cea din argumente, și cea vie, de după ieșirea din argumentație. Vreau să spun că amăgirea este o fantezie pe care o trăiești, nu doar ți-o închipui/accepți convențional etc. În La Hanul lui Mânjoală, personajul lui I.L. Caragiale trăiește și ici, și colo, ba chiar nu mai face diferența între realități. La Ion Creangă, aici și acolo sunt într-un singur loc, nu se schimbă registrul, personajele stau în aceeași viață.
În basmul fantastic – iau ca reper Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu – trecerea de la real la ireal se face printr-o cortină ori convenție pe care adesea n-o simți. Iată, de pildă, succesiunea anotimpurilor: „Sură-i sara cea de toamnă…“, apoi: „De treci codri de aramă de departe vezi albind, / Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint“. Ai zice că după frunzele ruginite ale toamnei vine iarna cea albă cu ghețuri sunătoare, dar… nici gând „Acolo, lângă isvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet…“. În „mândrul întuneric al pădurii de argint“ se face dintr-odată vară, cu fluturi, gâze, aer „văratec“ și „miresme-mbătătoare“: nunta în codru nu urmează succesiunea anotimpurilor, iarna s-a sublimat. Câțiva termeni-suveică introduși de autorul-mag răsucesc realitatea: iarba pare de omăt; văzduhul tămâiet, mândrul întuneric al pădurii de argint… Mai departe, un alt termen-suveică trimite fantasticul însuși în metafizic, la începuturile cosmosului uman: este chiar termenul crai. Îl lăsaserăm pe tatăl fetei la palat: „O, tu crai cu barba-n noduri ca și câlții când nu-i perii, /Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii, / Bine-ți șade să fii singur, crai bătrân fără de minți, / Să oftezi dup-a ta fată cu ciubucul între dinți? / Să te primbli și să numeri scânduri albe în cerdac? / Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. / Alungat-o ai pe dânsa, ca departe de părinți, / În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinț. / În zadar, ca s-o mai cate, tu trimiți în lume crainic, / Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic“. Iată, însă, că acum, la nunta din codru, craiul care patronează masa mare-ntinsă:„El pe capu-i poartă mitră și-i cu barba peptănată“. Dar, în fond, este același crai? Poetul mag ne spune sec: „Iată craiul socru mare așezat în jilț cu spată“. Ne-a „amăgit“ că tatăl și-a găsit fiica – dar ne dezamăgește pe loc: este alt crai, este socrul mare, deci tatăl mirelui. Dar… cine altcineva poate fi tatăl Sburătorului – decât Demiurg? Înțelegem, de data această în cheie filozofică: Demiurg a coborât pe pământ și a organizat nunta mitică drept legătură cerească a perechii; toate perechile, de la cer (soarele și luna) până la gâze primesc acest dar al nunții odată cu Zburătorul Călin și aleasa lui pământeană. Astfel, craii, împărații, sunt umbra lui Demiurg pe pământ, fețele lui „nepeptănate“, ca să zicem așa, cu barba-n noduri.
Din fantastic se urcă mai ușor în metafizică; realismul magic nu-și propune ruperea de real. E greu de văzut în nunțile lui Creangă praguri spre cosmosul demiurgic – asta neînsemnând altceva decât că el trăiește viu bucuriile, „Creangă mănâncă natura“, cum spunea profesorul Florea Fugariu, el este natura însăși care se bucură în sine și pentru sine, este Codrul din poemul eminescian. Dar trecerea de la basmul ca realism magic la povestea filozofică se poate urmări cel mai bine prin comparația lui Creangă cu Eminescu. Iar lungile lor discuții, din 1874 începând, pe tema literaturii populare în general ar trebui să-și aibă o continuitate. Criticând o culegere de literatură populară slabă ce apăruse la Piatra-Neamț, Eminescu scria, în Curierul de Iași, 5 ianuarie 1877: „Dar, la dreptul vorbind, la Piatra, într-un ținut muntos, plin de legende, de proverbe, de locuțiuni, apoi de localități istorice, Colectorul nu găsește ce să culeagă? Un muntean de baștină, născut aseminea în ținutul Neamțului, e Ion Creangă. Cititau vrednicii colectori pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori și altele, ca să vadă care ar trebui să fie isvoarăle din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?“. Poetul vorbește în cunoștință de cauză despre un loc anume și niște oameni anume. Timp de aproape patru ani, cât au fost nedespărțiți în Iași (în toamna lui 1877 poetul pleacă la București), este de la sine înțeles că ei doi au bătut locurile de jur împrejur, și nu se poate ca Eminescu să nu-l fi invitat pe Creangă la Văratec, unde poetul făcuse rost de o casă, unde și Veronica avea casa ei, și unde ieșenii obișnuiau să petreacă în vacanțe. Văratecul, apoi, este la o azvârlitură de băț, cum se spune, de Humulești – unde, iarăși, nu se poate să nu fi călătorit cei doi. Zona Neamțului (cu împrejurimile ei) este un centru important pentru studierea literaturii populare: la Fălticeni se va stabili, de pildă, Arthur Gorovei, care a ținut decenii întregi revista și cercul Șezătoarea. G. Ibrăileanu era des în vizită prin aceste locuri, Al. Vlahuță și- a cumpărat o casă la mânăstirea Agapia, din apropiere.
Aici, la Văratec, însă, s-a dezvoltat puternic relația dintre Eminescu și Veronica Micle. Pornim de la moartea ei, povestită de Maica Fevronia, călugărița care i-a vegheat ultimele zile: „Într-o seară, după ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să prânzească, o văd în amurg că sosește obosită, palidă, cu ochii împăienjeniți, de-abia putând să mai urce cele câteva scări, și cade zdrobită pe o canapea care era în cerdac“. Ea își revine și-și continuă plimbările. În ultima zi din viață, pe 3 august 1889: „A invitat ca niciodată pe toți cunoscuții din Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluța și Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de ale ei și de ale lui Eminescu. Pe la miezul nopții invitații s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită și că vrea să se odihnească…“. Dintre invitați, Eduard Gruber este acela care duce la București, la Fântâna Blandusiei, necrologul Veronicăi Micle – și o poezie inedită a ei, pe care însă n-o semnează (scrisoarea către revistă apare pe 13 august și este iscălită „Dionisie“, după motto-ul ce însoțește poezia Tot e vis…, luat din nuvela poetului Lumea-i visul sufletului meu (Eminescu, Sărmanul Dionis).
S-ar cuveni să fim mai atenți cu Eduard Gruber, viitorul ginere ale Veronicăi. Acesta era doctor în psihologie (își luase doctoratul în Germania, cu Wilhelm Wundt) și exersa ceea ce pe atunci se numea psihologia experimentală. Era, să ne amintim, și pasiunea lui B.P. Hasdeu, care-și va face, în acești ani, obiceiul de a vorbi cu umbrele. Iar Veronica Micle era una dintre prietenele savantului. Între Hasdeu și Gruber, desigur că se pasionase și ea de paranormal. De altfel, Gruber conducea și un cerc literar, la Iași, organizând un grup de tineri, cărora le cerea materiale pentru o revistă, Albumul literar, care stătea mereu să apară (dar nu va apărea, de fapt, niciodată), le dădea coeziune de grup și chiar speranțe. Scopul lor declarat era să constituie un punct de echilibru față de Contimporanul care devenise singura revistă ieșeană, dominantă mai ales după mutarea Convorbirilor literare la București. Este vorba de Elena Sevastos, verișoara sa, N. Beldiceanu, Dimitrie Anghel, A.C. Cuza, Artur Stavri, Ema Holban, Grig. Alexandrescu, Arthur Gorovei etc. – și fiecare în parte se va realiza la nivelul său, fiind în general nume de dicționar literar, nu de istorie literară, dar nici de enciclopedie locală. Cei mai mulți dintre ei fuseseră chiar elevii lui Creangă – și-l iubeau într-atâta pe scriitor, încât îl vor determina, prin insistențe repetate, să revină la Junimea de unde se retrăsese. În conferința sa despre Eminescu, din 4 mai 1888, ținută la Ateneul Român (după ce poetul fuge din refugiul botoșenean și revine în Capitală, însoțit de Veronica Micle și grupul ei), Eduard Gruber scrie despre Ion Creangă (îi păstrăm ortografia):
„Creangă, țăranul de la Humuleștĭ, ĭe un foarte puternic talent și cu totul original în literatura noastră. Împreună cu Odobescu ĭel stă în fruntea stiliștilor românĭ – deșì între amândoĭ există o mare dëosebire. Ĭel ĭe adevăratul tip al românuluĭ cu calitățile luĭ marĭ și cu defectele luĭ de rasă. Inteligență aleasă, prezență de spirit, humour, ironie fină, sarcazmul cel maĭ mușcătorĭŭ, maĭ presus de toate caracter sentimental și entuziast, având totdeauna la îndemână un fond nesecat din înțeleapta filosofie a poporuluĭ român și posedând în cel maĭ înnalt grad puterea de a ne surprinde; ĭel are acela-sĭ defect ca și țăranul nostru: guraliŭ, ades se pĭerde în amărunțimele descripțieĭ slăbind firul logic… Creangă ĭe o vastă sinteză etnică a poporuluĭ român. Cine s’ar ispitì să facă psihologia poporană a românuluĭ, va trebuì să studieze afund pe acest foarte talentat scriitorĭŭ. Creangă ĭe, poate, cea maĭ verde creangă a literatureĭ noastre, vreauŭ să înțeleg cea maĭ românească.
Afară de însemnătatea cea mare, literară și estetică, Creangă maĭ ĭe însemnat și dintr’un punct de vedere cu totul științific. Ĭel ĭe mina cea maĭ curată, maĭ sigură și maĭ inteligentă pentru sintaxa românească; ĭel reproduce cu cea maĭ mare îmbĭelșugare genĭul limbeĭ noastre, adecă modul de a gândì și românismele saŭ expresiunile propriĭ limbeĭ române. În această privință (a sintaxeĭ) Creangă are de tovarăș în literatura noastră maĭ vechĭe pe talentatul cronicarĭŭ Ioan Neculcea“.
Cu oameni ca aceștia vine Eduard Gruber împreună cu Veronica Micle la Botoșani, pe la Eminescu, iar pe Henrietta trebuie s-o privim cu circumspecție când îi scrie Corneliei Emilian că erau niște „derbedei“ care doreau să-l ia pe poet de lângă ea. Tot dintre ei și-a ales, desigur, Veronica oaspeții pentru ultima seară. Poezia inedită a ei, dată Fântânei Blandusiei, este povestită, mai înainte de a fi așternută pe hârtie, aceleiași maici Fevronia, care o rezumă: „Ajungând în Poiana Țigancei, deodată o vedenie curioasă i se arătă. I se păru că zărește un nour gigantic care întretaie vârful strălucitor al unei moschee. Avea impresia că a murit și că sufletul îi atinge înălțimile cerești. Apoi încetul cu încetul zărește intrarea moscheei, și văzu cum pe niște scări mari de marmoră urca Eminescu, îmbrăcat în haine scumpe orientale“. După un somn odihnitor, în chilia ei, a așternut pe hârtie poezia Tot e vis… care va merge la Fântâna Blandusiei.
Articolul integral poate fi citit în numarul 6-7, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.
Articol de N. GEORGESCU, profesor universitar
