Radiografii ale şcolii şi… datul cu părerea

În agitaţia produsă de scrierea unei noi legi a educaţiei, s-a ajuns din nou la punerea de întrebări fundamentale: De ce şcoala este cum e? De fapt, deşi întrebarea se pune atât de categoric, o imagine reprezentativă a şcolii aşa cum e ea acum nu avem totuşi, fiindcă e cu totul improbabil ca fenomenele care au marcat dinamica şcolii în anii de după ’90 să fie fost toate, şi dominant, negative… De aceea poate răspunsurile însele sunt variate, ceea ce în principiu nu-i rău. Sintetizând, unele sunt categorice, axiomatice şi creează imaginea unei şcoli proaste, în care totul a fost greşit după ’90 (manuale, programe, planuri-cadru, pregătirea profesorilor etc.), incriminându-se, în context, paradigma comunistă neschimbată, asociată frecvent cu un anume ministru al Educaţiei care pare a dori să-şi prelungească prezenţa simbolică şi într-un nou Proiect de lege. Altele ţin însă de nuanţă şi de subtile observaţii ale unui fenomen în mişcare, dar şi acestea rămân adesea doar constatative. Puţine analize iau automat în calcul schimbarea mediului social, cultural, mental al noilor generaţii, apariţia unei alte lumi, chiar dacă ea pare încă puţin aşezată. Dincolo de analize mai mult sau mi puţin convingătoare, interesant este faptul că mulţi acuză chiar „reforma” ca fiind cauza reală a stării de azi a şcolii, aşa cum a fost ea, în reprize, mereu neterminată, sugerându-se că, dacă am fi lăsat şcoala neschimbată, în datele ei fundamentale, lucrurile n-ar fi ajuns poate aici. La mijloc este probabil o mare confuzie şi o expresie a unui conservatorism imposibil de reprezentat în plan real. În acelaşi timp, puţini „contributori” sunt capabili de a ierarhiza lucrurile, de a da soluţii, de a explica argumentat stări de fapt, căci în bună măsură „datul cu părerea” ca sport naţional şi oglindă a mişcării haotice a ideilor continuă să ocupe un loc important în spaţiul public scris şi vorbit. ~n general, datul cu părerea presupune şi o anume labilitate a ideilor, lăsarea unora la jumătatea drumului şi luarea de la capăt cu altele care nu i-au dat pace interlocutorului în noaptea precedentă. De curând, de pildă, un „şef de promoţie” din nu ştiu ce perioadă cerea desfiinţarea totală a notelor. E adevărat că notele, evaluările trec printr-o anume criză („construcţia” are probleme!), dar de aici şi până a trece imediat la demolare, deşi nu ştim exact care sunt hibele „casei”, calea e una totuşi lungă şi ţine de coerenţă, de temeinicia unui lucru bine făcut, de funcţionarea angrenajelor sociale, cu care chiar nu ne putea juca la nesfârşit…
Da fapt, problemele şcolii nu sunt atât de mari pe cât par. E adevărat că ele ar putea deveni mari, dramatice chiar, deşi în planul macro al unei societăţi postmoderne termenul „dramatic” pare a nu mai avea relevanţă prea mare. Ne plângem şi adesea nu ştim prea bine să limpezim până la capăt motivele „plânsului” nostru. Sunt programele noastre de învăţământ proaste?!… Dacă nu avem discernământ, vom spune cu ochii închişi că ele sunt, desigur, proaste şi vom adăuga ca motiv principal că ele n-au fost schimbate de un deceniu, de două etc. Sau că nu au destul conţinut „educativ”, ceea ce cu siguranţă e adevărat… Este structura actuală a învăţământului obligatoriu una nerealistă?!… Aici lucrurile sunt atât de încâlcite, încât ne e greu să spunem cu aceiaşi ochi închişi că lucrurile stau chiar aşa. Că nu avem o structură coerentă a şcolii obligatoriu se poate vedea cu ochiul liber, dar care ar fi modelul care ar putea salva lucrurile nu e imediat uşor de spus. Sunt manualele şcolare de azi proaste, aşa cum ni se spune la intervale ciclice?!… E adevărat, sunt şi manuale proaste, dar variantele de manual, putinţa profesorului de a alege a fost/este un „eveniment” a cărui importanţă n-a fost niciodată pe deplin realizată. Poate de aceea nici nu ne-a preocupat suficient „noua realitate”, refuzând-o, iar ea a generat dezvoltări negative, încălcări grosolane ale metodologiilor.
Iar şirul de întrebări poate continua, aşa cum răspunsurile pot varia în raport de emiţător, de buna intenţie a acestuia, de calitatea informaţiei pe care o deţine, sau chiar de apartenenţa politică sau de grup a insului, de sindicalismul mai mult sau mai puţin acut al autorului.
Ar mai fi totuşi o posibilă ultimă întrebare: Sunt profesorii mai prost pregătiţi azi decât ieri? Poate că o asemenea întrebare n-ar trebui pusă. În acelaşi timp am discutat cu profesori care au corectat anul acesta la definitivat şi care au părut „sideraţi” de nivelul pregătirii profesionale şi didactice al unora dintre tinerii profesori. Am cerut unuia dintre colegi să-mi dea „în scris” câteva dintre argumentele dramei care se „pregăteşte” aici, adică în chiar centrul sistemului educaţional, dar a refuzat, spunându-mi că… nu se cade. Ştiu şi alte opinii care spun că peste zece ani e posibil un colaps al sistemului de învăţământ românesc tocmai din cauza slabei pregătiri a profesorului de azi, a actorului central al şcolii. Un asemenea fenomen, zic unii, s–ar fi produs prin anii ’60 în Statele Unite. Nu ştiu dacă e adevărat şi nici nu ştiu dacă un sistem poate colapsa în acest mod. În acelaşi timp, citesc un comunicat al MECS, redactat în termeni reci, sobri, şi notez că „Au fost depuse 2.411 contestaţii, dintre care au fost admise 1.569”. Mai mult de jumătate adică. Eu ce să înţeleg? Citesc şi nu-mi vine să cred, mă uit în jur şi să mă întreb dacă cineva mai observă anormalitatea acestui lucru. Aşa cum tot în zona anormalului era şi evenimentul consemnat într-un număr recent în care un număr mare de contestaţii fusese admis la un centru din Bucureşti la testarea naţională…
Fireşte, totul are o explicaţie în lumea asta: performanţa profesională actuală sau mai ales viitoare a profesorului se datorează salariului scăzut. Nu sunt economist, nici psiholog şi nu comentez explicaţia. Mă opresc, aşadar, aici, nu înainte de cita totuşi un fragment din însemnările de pe blogul unei colege, postat cu ceva timp în urmă. E vorba de profesoara Adriana Bogatu, din Brăila. Ce spune ea despre şcoala românească şi despre profesorul de azi mai ales: „Reformată şi malformată continuu după 1989, şcoala românească seamănă, dezamăgitor de mult, cu o gară. Una în care anunţurile asurzitoare rostogolite din megafoane nu te ajută să găseşti mai uşor peroanele, ci dimpotrivă, ţi le încurcă. O gară în care lumea se buluceşte, de dimineaţă şi până seara, la acelaşi birou de informaţii, de la care nu afli nimic, dar, aşa, pentru siguranţa nesiguranţei, te tot duci să întrebi câte ceva. Din rutină. Niciun tren nu soseşte la timp, niciunul nu pleacă în direcţia dorită de călători, fiecare se urcă, la întâmplare, în vagoane, sperând să prindă, pe undeva, vreo legătură mai bună… Povestea domnului Trandafir a rămas una de manual. Model utopic de dascăl din alt timp. Astăzi, profesorul de modă veche baletează pe muchia dintre două lumi. E constrâns să se adapteze amândurora. Să le înfrunte şi să se înfrunte”.
Mi se poate spune ceva de genul: poezie, domnule, poezie!… Doar atât? m-aş întreba eu.
Adrian COSTACHE