Timpul curge prea repede. Evenimentele se petrec cu o densitate extrem de mare. E din ce în ce mai greu să localizezi în timp întâmplări sau să îţi aminteşti noţiuni cu care, într-o perioadă, operai cu uşurinţă. Zestrea de cunoştinţe a omenirii creşte exponenţial.
Din fericire, noianul de probleme vine cu soluţiile ataşate. Internetul, cu toate hibele lui, are un rol esenţial în civilizaţia mileniului III. Piese de rezistenţă în cultura generală a multor generaţii au fost transferate spre educaţia nonformală. Le poţi găsi pe GOOGLE. Opere literare, considerate importante în literatura română până în anii ’89, au fost scoase treptat sau brutal din programele şcolare. Dacă ar fi vorba doar de autori cu orientare comunistă, am putea încerca să înţelegem. Când e vorba însă de Creangă, Eminescu sau Caragiale… e mai greu de digerat.
Povestirea „Moş Ion Roată şi Unirea”, a lui Ion Creangă, nu se mai găseşte în manualele şcolare. Ea se află la un click distanţă, în mediul virtual, iar cei interesaţi şi dispuşi să îşi sacrifice 10 minute fără să acceseze un site cu milioane de like-uri o pot găsi.
Pe scurt, inteligenţa lui Ion Roată a descoperit că beneficiile Unirii nu urma să fie echitabil distribuite. Argumentaţia boierului era doar o încercare de a explica ceva ce nu poate fi explicat.
Aflăm că în 2015 lucrurile se petrec aidoma anilor 1859. Nu ne surprinde!
Pe zi ce trece vedem mai multe abordări absurde ale problemelor cu care se confruntă cetăţenii. Scoaterea din manuale a povestii lui Ioan Roată, a poeziei „Împărat şi proletar” (M. Eminescu), a „Arendaşului român” (I.L. Caragiale) şi înlocuirea multor alte scrieri cu „ciocnirea” nu prosteşte pe nimeni. Manevra poate doar întârzia momentul la care tinerii formulează propriile lor concluzii vizavi de prestaţia politicienilor. Dar nu poate bloca apariţia acestor concluzii.
Revenind la democraţia noastră, în care drepturile cetăţenilor sunt garantate – de la vlădică până la opincă – şi nu ne putem stăpâni uimirea creată de evenimente politice. Nu am găsit alt termen!
Am avut de-a face cu o Lege a salarizării unitare. Titlul legii nu are nicio legătură cu realitatea. După cinci ani de la promulgare, există încă dispoziţii nefuncţionale. Ni s-a explicat cum coeficienţii de ierarhizare sunt conexaţi la nevoile societăţii democratice în care trăim. La noi nu e ca în Germania sau în Franţa. La noi e ca la noi!
Cuvântul de ordine al zilelor noastre, al ultimului deceniu de fapt, este Justiţie. Fiat justitia, et pereat mundus! Să nu exagerăm. Nici chiar aşa!
Rezultă că magistraţii sunt cei mai importanţi oameni din stat. Ei trebuie protejaţi de tentaţii şi trebuie imunizaţi faţă de corupţie. Prin salarii decente… Cum altfel?
Pentru a nu cădea în capcana generalizărilor iraţionale (capcană întinsă de unul dintre preşedinţii republicii noastre), voi începe prin a spune că majoritatea magistraţilor şi-au făcut datoria cu profesionalism şi onestitate. Dar. Întotdeauna există un dar! Nu putem să nu băgăm în seamă şpăgi de milioane de euro luate de un singur magistrat. Nu ne putem preface că nu ştim de procurori care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă. Şi-au tras iazuri, vile şi păduri. Nu putem trece nepăsători pe lângă informaţii conform cărora un magistrat a regizat fantezii sexuale chiar în sala de judecată.
Ajungem, vrem, nu vrem, la concluzia că stimulentele financiare nu ajung! Mai trebuie să acţioneze şi braţul lung al legii. Şi în ultima vreme ni s-a părut că acţionează.
Lucrurile păreau să revină la normal. S-au mai făcut reparaţii. Minore în educaţie, capitale în armată, poliţie, grefieri, piloţi, diplomaţi etc. Normal! Lucrurile nu pot fi rezolvate toate deodată!
Primăvara de la Bucureşti nu a fost însă una de durată. Fără să intervină trupe străine, din motive aparent necunoscute, şi-a pierdut suflul.
Angajamentul guvernului de a plăti mai devreme banii câştigaţi de cadrele didactice în instanţă s-a amânat… sine die. Plata drepturilor salariale rezultate în urma participării în comisiile de bacalaureat sau de evaluare naţională este în „stand by”. Am ajuns ca pe vremea Guvernului Boc, când oamenii şi-au cheltuit banii pe benzină pentru deplasări – în iunie – şi îi primesc probabil în august sau septembrie. De fapt, creditarea statului de către profesori nu e o noutate.
Am înţeles-o şi pe asta. Reducerea TVA la alimente a diminuat, probabil, încasările la buget şi… Ar fi fost o explicaţie. Se întâmplă să aflăm însă că în iulie exista un excedent bugetar de câteva milioane.
Şi a venit uimirea! Am aflat de la preşedintele nostru că pentru a fi feriţi de corupţie demnitarii trebuie să aibă lefurile mai mari. De tei ori! (Doar demnitarii!) La profesori nu e cazul. În situaţia lor, o cutie de ciocolată sau o pungă de cafea sunt suficiente pentru a-i băga în dubă. Şi flagrantele sunt uşor de organizat. Instituţiile specializate dispun de sumele necesare, iar în cazul în care acestea sunt pierdute nu e nicio pagubă.
Despre majorarea salariilor demnitarilor prim-ministrul a zis că e rău, apoi că e bine şi gata. După un film prost cu poliţistul rău şi poliţistul bun, în trei săptămâni, s-a făcut.
Happy end a fost doar pentru câţiva. Ceilalţi am aflat că nu prea e bine să se mărească şi salariile profesorilor pentru că această măsură ar pune economia ţării în pericol. Nici TVA 19% nu e prea bun…
Păi, nu aţi mai auzit asta? Eu cred că da. De pe vremea lui Moş Ion Roată.
Ioan ARDELEANU