A fost lansat de curând un volum – dintr-o serie, se zice –  cu texte „altfel“ al unor profesori de limba şi literatura română. Cartea conţine „Istorii personale, mărturii de la catedră, viaţa de profesor de limba şi literatura română într-o altfel de abordare“, ne spune Cristian Cosma, redactorul cărţii.

Ideea editării unei asemenea cărţii e oarecum surprinzătoare, în sensul în care ea nu s-a vrut nici o carte „metodică“, deşi se vorbeşte mult acolo despre pasiune şi nevoia de a se descoperi adecvări la predarea literaturii române în lumea de azi, nici o carte „despre reformă“, deşi, indirect sau chiar direct, este şi o a semenea carte. Nu e nici „manifestul“ unui grup de „generaţie“ care ar fi putut face şi altceva, dar a „eşuat în învăţământ“. O sinceritate fără dubiu însoţeşte intervenţiile profesorilor (de liceu cei mai mulţi!) care nu ezită în a scoate adesea profesia de „profesor de română“ din tipicul academic. I se dă astfel Cezarului ceea ce-i al Cezarului: faptul că predarea literaturii în şcoala preuniversitară nu seamănă totuşi cu predarea niciunui alt obiect de studiu, în ciuda faptul că există şi aici evaluări, examene, testări, teze etc.

În acest prim volum apar texte semnate, în ordine alfabetică, de următorii profesori: Ana Boariu, Dorica Boltaşu Nicolae, Horia Corcheş, Adela Dinu, Ohara Donovetsky, Monica Halaszi, Florin Ioniţă, Mariana Jitari, Ivona Munteanu, Adriana Postelnicu, Ana Puşcaşu, Viorica Răduţă, Camelia Săpoiu, Adrian Săvoiu, Georgiana Sârbu, Viorica Stăvaru, Dumitriţa Stoica și Olga Ştefan.

Multe dintre aceste nume îmi sunt bine cunoscute. Dar mi-au devenit şi mai bine cunoscute acum, citindu-le „intervenţiile“ din volum sau de la lansare. Unele dintre aceste intervenţii par incredibile azi într-o lume complet schimbată, precum evocarea lui Adrian Săvoiu, profesor din Bucureşti: „Deodată, fugarul nu se mai zbate așa în mâna mea. A încetat să urle. De ce? Lângă noi a apărut, ca un vultur atras de agitația șacalilor din savană, un om cu șapcă, în uniformă. Este un milițian. Deja e la curent cu opinia mulțimii. Agresorul din mine este pe punctul să fie prins. Mă legitimează imediat. Scot buletinul cu o mână. (…). Ies bine la control. Pot acum să dau și explicații. Sunt ascultat și devin chiar plauzibil. Încet-încet, balanța începe să se încline în favoarea mea. Un cetățean din mulțime chiar îmi dă dreptate. «Da, a fugit de la școală. Să-l ducă înapoi!»“.

Alte mărturii privesc motivaţia demersul de a fi profesor o viaţă.Florin Ioniţă, profesor, Bucureşti: „Toate profesiile își (de)plâng condiția. Profesorii ne fac oameni, fără ei n-am fi nimic, dar nimeni nu se gândește că trebuie plătiți pe măsură. Medicilor, oameni care salvează vieți, nu le sunt recunoscute meritele, și, ca atare, primesc lefuri mici.(…). Problema este că fără profesori n-ar fi nici magistrați, nici doctori, nici polițiști, nici…, dar fără doctori n-ar fi nici polițiști, nici profesori, nici magistrați, nici…, iar fără polițiști n-ar fi etc… Și cum toți suntem, nu-i așa?, importanți, toți vrem (salarii mari – n.n.). Când este să dăm însă, ei, atunci mai vedem ce și cum. Tocmai de aceea, în ce mă privește, am încercat să fac abstracție de ce primesc și să încerc să dau pur și simplu (mult?, puțin?, nu știu, asta doar alții pot judeca).

Sau se evocă, pitoresc, un baclaureat… de demult: Camelia Săpoiu, profesor, Bucureşti: „1989. Iunie îngrozitor de cald. Bacaloriat. E vremea Bacului. Sunt învățătoare la Școala nr. 10 din Călărași. Am fost trimiși toți, toate cadrele, la asistență la bac, la liceul vecin, Industrial 3. Pic la asistență cu colegul profesor de atelier. Știi cum e, nu? Cu bacaloriatul, adică… zice domnul Petreanu, conspirativ. Sigur! răspund. Doar am dat bacalaureatul acum doi ani! Cu media aceea (accentuez pe aceea) am venit aici cu repartiție ministerială! Colegul de atelier mă privește într-un fel anume și văd cum i se îngrămădesc niște cuvinte și dau să iasă și el le ține pentru el (…). O profesoară cu rochie de poplin și cu papuci cu tocuri cu flecuri de metal intră în sală. Cât face un ocol printre bănci, bocănind îngrozitor, domnul de atelier îmi spune, tot conspirativ: Eu i-am făcut flecurile. Nu mai ai treabă cât ține pantofu’. Dacă ai nevoie, îți fac, cu 50 de lei perechea.

Îmi revine mie treaba cu scrisul subiectelor pe tablă. Pe catedră apar două plase. Și tocănitul pe hol, se duce. Ness și ce-o mai fi, zice maistrul nostru de flecuri, conspirativ. Ca să mai vorbească și ei între ei. Că știi că trebe să treacă… Nessul și ce-o mai fi erau pentru, să-i zicem, un fel de dictare“.

În sfârşit, există şi alte mărturii în care  coincidenţele enorme fac tot hazul, precum în mărturia lui  Horia Corcheş, profesor, Cluj: „Elevii se opriră din râs şi aşteptau, contrariaţi parcă, iar el îşi trecu din nou palma dreaptă peste creştet, până pe ceafă, simţi pielea uleioasă, blestemând în gând anii de facultate în care rămăsese pleşuv, apoi luă de pe marginea tablei o bucată de cretă şi scrise mare, cu litere de-o şchioapă, titlul lecţiei: De-aş avea… de Mihai Eminescu“.

Şi o concluzie, care aparţine profesoarei Mihaela Nicolae din Buzău:  „În cartea aceasta este vorba, cred, mai ales despre ceea ce suntem ca oameni, înainte de a fi profesori, într-o societate care nu-şi pregăteşte dascălii, nu-i formează, nu-i instruieşte, ci îi trimite, pur şi simplu, în prima linie, aflată în perpetuă criză, ca să se ofere cu totul, fără să aştepte nimic în schimb“.

Adrian COSTACHE