Suntem în plin sezon de examene! Abia ce s-a isprăvit evaluarea națională, că au început probele scrise la bacalaureat. Lucrurile nu se opresc aici. Vor fi concursuri pentru ocuparea posturilor didactice vacante. Va fi examenul pentru obținerea definitivatului în învățământ. Va fi examenul pentru obținerea gradului didactic II.
Vor mai fi concursuri pentru suplinitori, pentru cumul, pentru plata cu ora și câte și mai câte…
Lumea nu are cum să se plictisească. Desigur, nu vorbim de cetățeanul obișnuit. Vorbim de cetățeanul pe care cine știe ce motive l-au împins în sistemul național de educație. În România zilelor noastre. Șansa sau neșansa… Nu se știe. Deocamdată lucrurile, deși pe un trend ascendent, sunt amestecate.
Rezultatele la evaluarea națională sunt cunoscute deja. Cele de la bacalaureat nu sunt încă definitive. Comparativ cu anul precedent stăm mai bine! Procentul de promovabilitate și mediile obținute de candidați sunt mai mari. Gurile rele spun că subiectele au fost mai ușoare. Gurile bune… – cum să le zicem altfel? – spun că s-a lucrat mai bine și că a existat oarecare coerență în gestionarea examenelor. Ca de obicei, răspunsul corect se obține în urma unei analize dialectice.
Despre orice examen sau concurs am vorbi, trebuie să avem în vedere partea de soft, adică metodologia, și partea de hard, adică evaluatorii, candidații și membrii comisiilor de examen.
Metodologiile au ajuns la un nivel rezonabil de funcționalitate. Cuprind referiri la majoritatea evenimentelor care apar, sau pot apărea, în timpul examenelor. Exceptând fobia fraudei, lucrurile sunt relativ în regulă. Avem supraveghere video și audio, lucrările sunt transportate de membrii comisiilor numai însoțiți de jandarmi! Mi-e greu să cred că un asemenea sistem mai funcționează într-o țară din lume, darmite din UE. Mi-e greu!
Nu vreau să discut despre hibele bacalaureatului, așa cum îl știm azi (în 2015). Nici despre presiunile, directe sau indirecte, exercitate de părinți, candidați și de unii reprezentanți ai mediului universitar. Problemele acestea au fost discutate și răsdiscutate. S-au organizat conferințe și simpozioane, s-au colectat propuneri, făcute individual sau de colective didactice. S-a semnat un pact pentru educație!!! Adică lucrurile s-au mișcat!
Cineva are acces la toate aceste elemente, dar pare decis să mai aștepte. Cazurile din justiție, în care apar pe rol dosare după 8 sau 10 ani, sunt molipsitoare. În consecință, nu ar fi exclus ca propunerile făcute de colectivele didactice în 2010 să fie cuprinse într-o lege a educației care ar putea fi promulgată în 2017!!!
Revenind în actualitate, vă propun să ne focalizăm atenția asupra evaluatorilor.
În primul rând, nimeni nu contestă că sunt prost plătiți. În funcție de tipul examenului pentru care este solicitat, evaluatorul primește între 2,7 și 5,3 lei de candidat examinat sau lucrare corectată. Povestea – de fapt fabula – despre cei mai bine plătiți bugetari la oră se năruie în fața evidenței. Candidații pot fi programați cel mult 4/oră, iar de evaluarea lucrărilor scrise ce să mai vorbim. Imaginați-vă că aveți în față o lucrare de 5 pagini, în medie, în care trebuie să urmăriți aproximativ 30 de itemi conținuți în baremul de evaluare. Veți avea o imagine cât se poate de clară asupra activității prestate de un profesor evaluator.
În al doilea rând, responsabilitatea profesorilor evaluatori este într-o crasă discrepanță cu remunerația acestora. Nu e ca la judecători! Profesorii primesc lucrările și baremele cu care lucrează de la comisia de evaluare. Dacă, din greșeală, o lucrare de limba și literatura română profil umanist a ajuns într-un set de profil real… ghinion. Mai ales dacă respectivul candidat nu a abordat suficient de clar cerințele din subiectul propus. Mai mult, dacă la o eventuală contestație, judecată în alt județ, în alte circumstanțe, se constată o diferență mai mare de 1,5 puncte, evaluatorul poate fi sancționat.
În al treilea rând, se adaugă presiunea timpului. Dacă profesorii de limba și literatura română au la dispoziție timp berechet, cei de la proba E (d), fizică, biologie, chimie, geografie, filozofie, au practic 12 ore la dispoziție, în care trebuie să evalueze un număr de lucrări… cât trebuie.
De aici reținerea multor profesori de a participa la examene și concursuri în calitate de evaluatori. Nici celelalte poziții din comisii nu sunt ușor de completat. De aici și fenomenul nedorit, dar acceptat ca variantă de avarie, în care profesori din învățământul gimnazial sunt solicitați să evalueze lucrări ale candidaților la examenul de bacalaureat. Situația în care profesori absolvenți ai învățământului superior de scurtă durată sunt solicitați să evalueze, pentru definitivat sau titularizare, lucrări ale candidaților absolvenți ai învățământului superior de lungă durată e și mai tragică.
Cu toată stima pentru activitatea lor la catedră, trebuie să constatăm că au o misiune extrem de dificilă, dacă nu imposibilă. Experiența mea la catedră îmi permite să afirm că un profesor care nu a fost conectat cel puțin un an la programa cerută la bacalaureat are dificultăți enorme în calitate de evaluator. În consecință, calitatea muncii lui va lăsa de dorit. Rezultatele examenului vor fi puse sub semnul întrebării etc.
Activitatea lor își va pune amprenta – negativă – pe rezultatele examenelor la care participă. Pe credibilitatea acestora.
Soluții există. Ele depind atât de MECS, cât și de Ministerul Finanțelor Publice!
Ioan ARDELEANU