Pe ce strategie națională candidează aspiranții la funcții de conducere în educație?

Politica încearcă să mai câștige o nouă gură de aer pe tema depolitizării funcțiilor de conducere. Educația nu iese din schemă. Își face un titlu de glorie din eliminarea criteriilor și obișnuințelor politice în promovarea în funcții de conducere (minister, inspectorate, directori de școli…) a „actanților decizionali” din sistem. Sloganul – venit, desigur, de sus! – ar fi: nu mai vrem directori, inspectori școlari, mai ales inspectori șefi școlari, șefi din minister numiți (prin concurs!…) pe criterii, pe afinități sau pe interese (mai ales interese!…) politice! Ambiții frumoase, dar cine le exprimă?
Mai sunt și alți candidați?
Aflu, din întâmplare, din presă, că un actual inspector școlar general (nu are importanță de unde) va candida pentru funcția supremă din inspectorat la concursul anunțat de minister, după ce, câțiva ani, a funcționat pe această funcție cu delegație… Decizia candidatului nu mă afectează cu nimic. Nu-i contest aspirantului la funcție dreptul – democratic – de a candida, nici calitățile didactice, cum nici pe cele de manager, câtă vreme a fost și mai este pe funcție. Numit, desigur, la cârma inspectoratului școlar pe criterii politice. Apare însă o întrebare retorică: Mai sunt și alți candidați?
Cheagul clientelei politice este greu de dizolvat
Perioada postdecembristă din educație ne-a obișnuit cu practica promovării în funcții pe criterii politice. Cu cât prindea mai mare avânt reforma din învățământ, cu atât sporea gradul de politizare a funcțiilor… administrativ-manageriale. După revoluție au fost și unii naivi care se mai aruncau cu capul înainte spre un concurs pentru funcții de conducere, crezând în primatul competenței. Poate că, din când în când, vreunul a scăpat prin „grila” concursului, dar, treptat, aceasta și-a perfecționat „filtrul” în favoarea interesului politic. Bineînțeles că acest interes politic ascundea (și mai ascunde) sub vălul său – și acesta înșelător – diferite alte interese… Treptat, „oamenii de bine”, cei autentici, s-au descurajat, au bătut în retragere și au făcut loc unei practici dintre cele mai înșelătoare. La concursurile pentru funcții de conducere din învățământ „s-a încetățenit” obișnuința de a se prezenta un singur candidat, cu șanse absolute de reușită. Punctajele maxime autorizau o realitate competițională mai mult decât eterogenă. Rar se mai strecura vreun aventurier sau vreun cârcotaș, care se anunța candidat doar ca să se mai bage în seamă sau să-l enerveze pe candidatul cu șanse sigure de câștig. Sau, adesea, se mai găsea vreun candidat de fațadă, poate chiar prieten cu candidatul politic, care apărea pe listă ca să se vadă că „este concurență”.
Nu excludem cazurile când candidați „competitivi” pierdeau concursul „la mustață”, cu câteva zecimi sau sutimi de punct sub candidatul cu stea în frunte. Rezultatul: funcțiile didactice s-au golit de sens și de consistență, de considerație și încredere, reforma managementului a devenit o vorbă goală, iar clientela politică a prins un cheag pentru care cu greu se va găsi un dizolvant!
O continuă și gratuită bătaie de cap
La ora actuală, candidații pe funcții în învățământ nu au concurenți. Concursurile se desfășoară, în general, fără… o concurență reală. Cine e de altă părere este liber să mă combată. La această situație s-a ajuns prin exercițiul unei false reforme. Este evoluția într-o realitate falsificată. Desigur că o asemenea realitate nu-i lipsită total de manageri decenți. Dar în ce situație se află candidatul actual la funcții de conducere la care mă refeream mai sus și pe care aș încerca să-l cuprind într-o imagine generică? Acesta își face dosarul, își construiește un proiect managerial, sigur pe el că are ceva de spus, are ambiție să ridice „cumva – cum se exprima cineva – calitatea sectorului” care i se încredințează… Un asemenea candidat este conștient că este mai greu pe funcție decât la clasă, dar simte că are o responsabilitate, o chemare, că este mai bun decât ceilalți (lucru de apreciat) să amelioreze condiția școlii noastre din sectorul care i-a fost încredințat, că are – ca șef – mai multe bătăi de cap, numai că, probabil, este un ins căruia îi place să aibă responsabilități și mai ales bătăi de cap și, în consecință, am putea zice, este capabil ca să fie în stare să le creeze și altora – din subordine – bătăi de cap. Căci, vorba aia, dacă privim în urmă, reforma din învățământ ce a fost altceva decât o continuă și gratuită bătaie de cap?! (continuare `n pagina 4)
„Politicul” compromite și omul, și sistemul…
În această geografie a bătăilor de cap este destul de greu, desigur, să găsești un manager care să-și asume toată taraba. În această situație, îi poți găsi „intervenției politice” o justificare: motivarea – doar pe cale politică, prin diverse tentații – a omului de partid să-și asume o funcție de conducere. Problema este că „politicul” nu are autoritate profesională să aleagă, ci doar una… politică, derulată dincolo de profesionalism. Că este așa ne-o dovedește continua scădere a managementului educațional, cu rezultate din ce în ce mai riscante pentru învățământ. Nu putem nega că nu ar fi oameni de conducere care trag tare să mențină barca învățământului pe linia de plutire, dar adevărul e că politicul nu reușește să îndrepte lucrurile, ci le afundă tot mai mult în eroare… Te trezești în situația că, de multe ori, „politicul” (prin exercițiile asumate) compromite și omul, și sistemul… În loc să le înalțe. Ar trebui să-și reformuleze exercițiul, dar nu o face.
Unde este viziunea managerială?
Metodologia de concurs, bibliografia de concurs, modelul de curriculum vitae, declarația pe propria răspundere, fișele de evaluare a probelor, fișa postului și lista documentelor necesare înscrierii la concurs sunt puse la vedere atât la sediul Ministerului Educației și Cercetării Ştiințifice, cât și la al fiecărui inspectorat școlar. Tehnic stăm bine. Şi suntem și rapizi. Modificăm Metodologia de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcțiilor de inspector școlar general, inspector școlar general adjunct din inspectoratele școlare și de director al casei corpului didactic la început de februarie și în martie facem concursul. Candidații trebuie să se miște repede în redactarea documentelor și mai ales în formularea „gândului” legat de rostul lor pe funcție, prin care să dovedească o bună cunoaștere a realităților învățământului și să opereze o clară trasare a direcțiilor în care trebuie să meargă pentru a spori calitatea învățământului din „sector”. Ar trebui să fim de acord că, în această situație, candidații sunt niște ași ai managementului. Poate că unii chiar sunt. Dar cum poți să te miști atât de repede într-o situație care până acum era atât de confuză și plină de capcane? Creezi o stare descurajantă de-a lungul a zeci de ani și deodată promiți să schimbi lucrurile în bine într-o lună sau două? Ei, da, bine, cel mai repede se mișcă aspiranții care sunt la ora dosarului în funcția pentru care candidează, ei cunosc toate realitățile și problemele din „sector”, au la dispoziție surse mai greu accesibile de informare, dar asta nu mai ține acum – nu? – de culoarea politică… Ei sunt mai rapizi, mai bine informați, poate mai bine motivați, dar nu au întotdeauna viziune. Viziune asupra învățămân­tului, nu viziune… politică.
Piloni care se prăbușesc
Drama candidaților – dacă reprezintă pentru ei o dramă, când, sigur, pentru școală este! –, drama aceasta este dată de fundamentele pe care își construiesc demersul competițional. Adică: candidații trebuie să elaboreze mai multe documente și mai ales un proiect managerial. Pe ce se fundamentează acest proiect? Pe Strategia națională din Educație și pe Legea Educației Naționale. Numai că ambele „documente” fundamentale sunt cariate. Cine mai poate spune ceva clar despre Strategia educațională națională, despre Pactul pe Educație? Mai sunt acestea funcționale, capabile să inspire ameliorarea învățământului românesc? S-a renunțat oare la schimbarea LEN? Cum poți să construiești un proiect educațional sprijinit pe niște piloni care se prăbușesc? Cum vor putea să acționeze viitorii manageri pentru sporirea calității învățământului pe care îl păstoresc?
Metodologia de concurs este – sau cred că este – bine articulată: inspectori școlari generali, inspectori școlari generali adjuncți și directori ai caselor corpului didactic, directori de școli… Crede cineva cu adevărat că politicul nu va mai avea nicio implicare „de selecție” în acest concurs? Şi ce urmări benefice va avea acest concurs, ce alte urmări decât cele cu care ne-am obișnuit? Senzația de „déjà-vu” nu se va schimba. Şi atunci?
Olimpiu NUŞFELEAN