Printr-o semnificativă coincidenţă, 2018 va fi marcat deopotrivă ca Anul european al patrimoniului cultural (proclamat prin Decizia Parlamentului European şi a Consiliului din 17 mai 2017) şi cel al Centenarului Marii Uniri, actul desăvârşirii statului naţional unitar român din 1918.
Două evenimente care, dincolo de semnificaţiile lor particulare ce le caracterizează, generează un sentiment colectiv de împărtăşire a unei istorii şi identităţi comune. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum se subliniază în considerentele deciziei Uniunii Europene, „Anul 2018 are o importanţă simbolică şi istorică pentru Europa şi pentru patrimoniul cultural al acesteia, deoarece marchează o serie de evenimente semnificative, cum ar fi cea de a 100-a aniversare a încheierii Primului Război Mondial şi a independenţei mai multor state membre…“, astfel că o asemenea marcare poate oferi „ocazii de a înţelege mai bine prezentul printr-o înţelegere mai nuanţată şi împărtăşită a trecutului“. (pct. 15).
Într-adevăr, patrimoniul cultural este un ele­ment esenţial al identităţii europene şi se află în centrul proiectului continental; moştenirea culturală reprezintă nu numai un mijloc de a înţelege trecutul nostru, ci şi un atu susceptibil să ne ajute în construirea Europei viitorului. Ase­menea conotaţii identitare se degajă major şi din aniversarea unui secol de stat naţional, unitar şi indivizibil; sentimentul unităţii şi demnităţii naţionale se conjugă cu conştiinţa destinului comun european şi se completează armonios cu respectul diversităţii expresiilor culturale.
Ideile, principiile şi valorile integrate în patri­moniul naţional cultural şi cel al Europei constituie o sursă comună de memorie, de înţelegere, de identitate şi dialog, de coeziune şi de creativitate în Uniunea Europeană şi în cadrul fiecărui stat membru.
Patrimoniul cultural este deosebit de valoros pentru societatea europeană din punct de vedere spiritual, social, economic şi al mediului.
Ca patrimoniu comun, el nu există şi nu se manifestă independent de componenta naturală a acestuia şi de aceea devine tot mai uzitată şi dobândeşte consistenţă conceptuală sintagma „patrimoniu cultural şi natural“.
Graţie importanţei sale excepţionale şi în virtutea „complexului lui Noe“ de a pune la adăpostul arcei patrimoniale noi valori, dezvoltat de lumea modernă, patrimoniul comun  (cultural şi natural), ca resursă colectivă şi bun al tuturor păstrat pentru generaţiile viitoare, se impune a fi conservat, apărat şi gestionat în mod durabil.
În planul realităţilor concrete, diferite date statistice şi constatări evidente ne arată o agresiune fără precedent, cu consecinţe incalculabile asupra diferitelor componente ale acestei moşteniri şi valori comune, ceea ce reclamă intervenţia rapidă, adecvată şi eficientă a dreptului. Patrimoniul este, prin excelenţă, o noţiune polisemică, al cărui sens şi semnificaţii se impun clar şi precis stabilite juridic.
Coborâtor din ancestralul complex al „Arcei lui Noe“ al popoarelor, expresie a instinctului natural de conservare şi supravieţuire al fiecărui individ, el este un termen polisemic, un concept în mişcare, unul dintre cele mai străvechi, mai persistente şi mai intangibile ale culturii, istoriei şi dreptului. Din punct de vedere etimologic, provine din latinescul patrimonium şi evoca ideea de moştenire, mai precis semnifica, iniţial, „bunul transmis de tată“, fără ca totuşi să întruchipeze un concept juridic, în timp ce res patrimonio erau lucrurile susceptibile de apropriere privată, dar compunând domeniul public roman. Aşadar, însăşi etimologia termenului (ceea ce provine de la părinţi) trimite la ideea de transmisiune.
Referitor la semnificaţiile sale primordiale, orice patrimonium presupune un pater, iar pentru jurişti orice pater îşi are originile în pater familias: principalul actor al dreptului privat roman, cel care exercită în mod legitim o potestas asupra membrilor familiei, dintre care unii vor dobândi prin intermediul instituţiei moştenirii şi patrimonium-ul. A vorbi despre patrimoniu înseamnă, aşadar, înainte de a  ne exprima asupra chestiunilor aşa-zis patrimoniale (în limbajul curent astăzi: evaluabile în bani), a vorbi despre puterea legitimă şi despre titularul patrimoniului ca moştenitor legitim al unui pater care la rândul lui moştenise patrimoniul în discuţie: deci şi despre patrimoniu ca obiect al unei tradiţii, mai precis al unei tradiţii pe linie paternă. Să însemne aceasta lăsarea la o parte a mamelor? Cu siguranţă că nu, câtă vreme modalitatea prin excelenţă de formare a familiei legitime din care se vor naşte moştenitorii patrimonium-ului nu este alta decât matrimonium, prin urmare, căsătoria, aşezată nu întâmplător sub semnul maternităţii, aşadar, al mamei caracterizate de romanistul spaniol Alvaro D’Ors „protagonistă a perpetuării speciei umane“, funcţie distinctă şi complementară celei a tatălui ca „administrator al pământului încredinţat de Dumnezeu speciei umane spre administrare“. Prin aceasta, pământul însuşi se relevează ca arhetipul prin excelenţă al patrimoniului, fiind în acelaşi timp, aşa cum scria Carl Schmitt în prima frază dintr-o lucrare epocală,  şi „mama dreptului“. Dacă este adevărat că, aşa cum scria Savigny, dreptul unui popor „se dezvoltă precum limba“ şi că limba care defineşte sub aspect cultural identitatea oricărui om este limba maternă (şi nu: paternă), atunci exerciţiul legitim al puterii este inseparabil de transmiterea legitimă a dreptului.
La prima vedere de la sine înţelese, aceste adevăruri se dovedesc astăzi mai mult ca oricând supuse atacului, şi aceasta din cauza corelaţiei – sistematic ocultate – dintre legitimitate şi familie, corelaţie care se revelează peste măsură în conceptul – astăzi mai dispreţuit ca oricând – de „patrie-mamă“. Aşa cum Revoluţia franceză a intenţionat în mod explicit separarea legitimităţii de paternitate („plus de peres!“), tot astfel şi separarea dreptului de dimensiunea maternă a pământului şi a limbii care alcătuiesc împreună determinaţia existenţială a unui popor se datorează mutaţiei fundamentale operate de Modernitate prin care omul devine autonom în raport cu Dumnezeu, propriul popor şi propria familie, iar societatea se transformă dintr-o familie a famililor într-o colectivitate a indivizilor. „Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm  şi să avem noi moştenirea lui“ (Matei 21, 38), iar astăzi limba maternă tinde să devină pentru identitatea indivizilor tot atât de irelevantă ca şi propria patrie (ubi bene ibi patria!); locul patrimoniului moştenit şi destinat a fi lăsat moştenire este luat de un capital aducător de profit, la rândul lui acesta fiiind garantat de tehnica legalităţii care înlocuieşte legitimitatea întemeiată pe familie şi moştenire. Se poate spune, prin urmare, şi în prezent, împreună cu Alvaro D’Ors şi Carl Schmitt, că „renunţarea la legitimitate în virtutea renunţării la o societate legitimă organizată în familii“ şi „legătura indisolubilă dintre cele trei instituţii ale familiei (căsătoriei), moştenirii şi patrimoniului reprezintă cea mai importantă preocupare a juristului de astăzi“. Din această perspectivă urmează să abordăm şi noi, de pildă, patrimoniul cultural şi ecologic înţeles nu ca un capital destinat însuşirii şi folosirii profitabile, ci ca „vie“ (Matei 21, 38), încredinţată unei umanităţi diferenţiate în popoare, familii şi generaţii succesive de împreună-lucrători.
Expresia de „patrimoniul comun“ a apărut şi s-a răspândit în limbajul juridic începând cu anii 1960; noţiunea, ca atare, urmărea să marcheze importanţa colectivă a anumitor elemente natural-culturale şi să exprime nevoia prezervării caracterului comun, precum şi a protejării şi conservării stării acestora. Treptat, conceptul s-a declinat în mai multe ipostaze, păstrându-şi însă esenţa definitorie.
Astfel, în dreptul internaţional a apărut şi s-a afirmat patrimoniul comun al umanităţii, ca formulă de internaţionalizare a anumitor spaţii, justificată prin interesul global pe care îl prezintă pentru omenire, cu un regim juridic propriu, aplicabil unor zone specifice.
La nivel unional-european a apărut „patrimoniul comun al Uniunii Europene“, care se referă, de exemplu, la „speciile migratoare“ (Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale, precum şi a faunei şi florei sălbatice) ori la realizările arhitecturale (Convenţia de la Grenada din 3 octombrie 1985 pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural al Europei).
Patrimoniul comun nu este un patrimoniu ca oricare altul căutând să introducă un element deopotrivă moral şi juridic în conservarea valorilor culturale şi a mediului şi se distinge de concepţia sa tradiţională din cel puţin patru puncte de vedere. Mai întâi, este vorba de patrimonii colective, care nu se ataşează unei persoane, ci la o comunitate; titularii săi sunt un grup, de o cuprindere diferită: o colectivitate locală, o naţiune, omenirea în întregul său ori chiar generaţiile viitoare. Desigur, din perspectivă juridică, interesează mai ales calitatea de subiect, de titular, de reprezentant al drepturilor şi obligaţiilor aferente acestui statut, care să le exercite şi valorifice ca atare. Apoi ele se caracterizează prin a fi „solidariste şi egalitariste“, în sensul că permit considerarea de interese care depăşesc pe cele ale indivizilor, juxtapuse; acestea organizează o solidaritate între persoanele integrate comunităţii respective, în utilizarea şi în gestiunea elementelor care le compun.
Aceste patrimonii sunt concepute ca transgeneraţionale; solidaritatea care se structurează trebuie să se exercite atât între generaţiile prezente, cât mai ales între acestea şi generaţiile viitoare.
În fine, ele sunt văzute, într-o anumită măsură, ca „antieco­nomice“, prin aceea că se constituie pentru a sustrage resursele pe care le integrează (naturale, culturale etc.) unei folosiri dezorganizate a tuturor – în cazul res nullius –, dar şi unei circulaţii a mărfurilor, obişnuite. Constituirea acestor patrimonii are deci ca scop să facă elementele care le compun inapropriabile ori, cel puţin, spre a pune unele condiţii şi stipula anumite reguli în privinţa circulaţiei lor ca marfă.
O altă diferenţă majoră de genul proxim „clasic“ a acestui tip de patrimoniu se referă la folosirea comună şi raţională, în profitul membrilor colectivităţilor respective, a elementelor componente, ocrotirea, păstrarea şi, pe cât posibil, îmbogăţirea datelor sale definitorii şi asigurarea unei transmiteri către generaţiile viitoare. Preocuparea pentru viitor, caracterul prospectiv şi redistributiv ţin de chiar esenţa conceptului. Aşadar, regruparea elementelor constitutive într-un asemenea patrimoniu presupune, per se, asigurarea transmiterii lor generaţiilor viitoare; componentele respective – fie că sunt patrimonii biologice, naturale, culturale, arhitecturale, rurale, peisagistice etc. – trebuie să poată reveni şi să le profite acestor generaţii. Această dimensiune presupune, în mod obiectiv, funcţia de conservare a acestui patrimoniu; pentru a putea fi transmise, elementele sale trebuie, aşadar, să fie prezervate, cultivate. O atare preocupare justifică, de altfel, sustragerea resurselor în cauză de la schimbul de mărfuri şi comerţul juridic ordinar.
Alături de exigenţa fundamentală a moştenirii şi conservării, patrimoniul comun implică garantarea folosirii colective a resurselor în interesul comunităţii date. Un exemplu elocvent îl reprezintă, în acest sens, regimul juridic internaţional, unional-european şi naţional al apei.
Fără îndoială, Convenţia UNESCO din 1972 privind patrimoniul cultural şi natural a avut o înrâurire importantă în dezvoltarea conceptului, exprimată în textele internaţionale şi naţionale ulterioare şi a exercitat astfel o reală influenţă.
Potrivit acesteia, sunt considerate patrimoniu cultural: a) monumentele (opere de arhitectură, de sculpturi sau de pictură monumentală, elemente sau structuri cu caracter arheologic, inscripţii, grote şi grupuri de elemente care au o valoare universală excepţională din punct de vedere istoric, artistic sau ştiinţific); ansamblurile (grupuri de construcţii izolate sau grupate care, datorită arhitecturii lor, a unităţii şi integrării lor în peisaj, au o valoare universală excepţională din punct de vedere istoric, artistic sau ştiinţific); siturile [lucrări ale omului sau opere rezultate din acţiunile conjugate ale omului şi ale naturii, precum şi zonele incluzând terenuri arheologice care au o valoare universală excepţională din punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic] (art. 1)
Patrimoniul cultural european este o resursă comună şi un bun al tuturor păstrat pentru generaţiile viitoare şi, prin urmare, protejarea sa este o responsabilitate comună a tuturor părţilor interesate; el înglobează un spectru amplu de resurse moştenite din trecut, sub toate formele şi aspectele – materiale, imateriale şi digitale (create sub formă digitală şi digitalizate) – inclusiv monumente, situri, peisaje, competenţe, practici, cunoştinţe şi expresii ale creativităţii umane, precum şi colecţii conservate şi gestionate de organisme publice şi private, precum muzeele, bibliotecile şi arhivele, cuprinzând şi patrimoniul cinematografic; patrimoniul cultural este deosebit de valoros pentru societatea europeană din punct de vedere cultural, social, economic şi al mediului, iar gestionarea durabilă a acestuia constituie o opţiune strategică pentru secolul al XXI-lea.
Referitor la dreptul român, o definiţie a patrimoniului cultural naţional o găsim în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 din 25 octombrie 2000 (republicată) şi potrivit căreia acesta „cuprinde ansamblul bunurilor identificate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, care reprezintă o mărturie şi o expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor aflate în continuă evoluţie; cuprinde toate elementele rezultate din interacţiunea, de-a lungul timpului, între factorii umani şi cei naturali“.
Protecţia internaţională a patrimoniului cultural cunoaşte primele reglementări concrete în textele aferente dreptului războiului, respectiv Convenţiile de la Haga din 1907 privind legile şi obiceiurile războiului terestru ori bombardamentele forţelor navale, iar apoi cea din 1923 privind războiul aerian. Convenţia de la Haga din 14 mai 1954 privind protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, cu protocoalele sale, precum şi cele din 1977 la Convenţia de la Geneva din 1949 adoptate sub egida Comitetului Internaţional al Crucii Roşii au completat arsenalul juridic pertinent. Sub egida UNESCO, instituţie specializată a ONU, au fost adoptate importante documente internaţionale în materie; alături de Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural din 1972 sunt de menţionat, în acest sens, Convenţia de la Paris din 14 noiembrie 1970 privind măsurile de luat pentru a interzice şi a împiedica importul, exportul şi transferul proprietăţii ilicite de bunuri culturale, completată de Convenţia de la Roma din 1995 a UNIDROIT asupra bunurilor culturale furate ori exportate ilicit şi Convenţia de la Ramsar din 2 februarie 1971 referitoare la protecţia zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al speciilor migratoare (amendată în 1982 şi 1987). Rolul pe care îl joacă patrimoniul cultural este recunoscut şi în Agenda 2030 a ONU pentru dezvoltare durabilă care recunoaşte cetăţenia globală, diversitatea culturală şi dialogul intercultural ca principii fundamentale ale dezvoltării durabile. Agenda 2030 recunoaşte că toate culturile şi civilizaţiile pot contribui la dezvoltare durabilă şi sunt factori esenţiali pentru aceasta. Cultura este menţionată în mod explicit în mai multe obiective de dezvoltare durabilă ale Agendei 2030, cu precădere la obiectivul 11 (Oraşe-patrimoniu), precum şi la obiectivul 4 (Educaţia),  şi, în legătură cu turismul, la obiectivul 8 (Creşterea durabilă) şi obiectivul 12 (Modelele de consum). La rândul său, Consiliul Europei a dezvoltat politici specifice în domeniul patrimoniului, atât sub aspecte tehnice, cât şi în cadrul cooperării juridice şi instituţionale. Convenţia culturală europeană din 1954 a încredinţat fiecărui stat grija de a salvgarda aportul său la patrimoniul cultural comun al Europei şi la a încuraja dezvoltarea. Carta europeană a patrimoniului arhitectural, adoptată la 26 septembrie 1975 la Amsterdam, vizează o conservare integrată a patrimoniului. O rezoluţie din 14 aprilie 1976 relativă la adaptarea sistemelor legislative şi a reglementării naţionale la exigenţele conservării integrate a patrimoniului arhitectural stabileşte dispoziţii în materie de protecţie integrată şi se angajează să promoveze politici de informare şi sensibilizare a publicului. Convenţia europeană privind infracţiunile vizând bunurile culturale, semnată la Delfi la 23 iunie 1985, Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural în Europa, semnată la Grenada la 3 octombrie 1985, Convenţia pentru protecţia patrimoniului arheologic (La Valetta la 16 ianuarie 1992) sunt alte documente internaţionale semnificative ale domeniului. Convenţia europeană a peisajului, adoptată la Florenţa la 20 octombrie 2000, are vocaţia de a pune în valoare ansamblul peisajelor, fără a se limita la o abordare sectorială a siturilor patrimoniale, nici chiar a peisajelor culturale. În fine, Convenţia-cadru privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate, adoptată la 27 octombrie 2005 la Faro (Portugalia), conţine o importantă şi reprezentativă definiţie a patrimoniului cultural. Aceste documente invocă şi utilizează concepte precum: „patrimoniul cultural al Europei“; „bun comun al tuturor europenelor“; „patrimoniu arhitectural“; „patrimoniu arheologic european“.
În planul dreptului UE, după ce în Preambul se menţionează că semnatarii  acestuia s-au inspirat din „moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei“,  art. 3 alin. (3) al Tratatului privind Uniunea Europeană menţionează că Uniunea „veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european“, în timp ce art. 167 al Tratatului privind funcţionarea UE se referă la o „moştenire culturală comună“, dar cu respectarea principiului subsidiarităţii, acţiunea Uniunii limitându-se la a se suprapune celei a statelor membre, în special cu mărcile/etichetele „Capitală europeană a culturii“ şi „patrimoniu european“. Mai exact, textul alin. (1) al respectivului articol precizează că Uniunea „contribuie la înflorirea culturilor statelor membre, respectând diversitatea naţională şi regională a acestora şi punând în evidenţă, în acelaşi timp, moştenirea culturală comună“; în acelaşi timp, printre domeniile în care acţionează UE, cu titlu subsidiar se remarcă şi „conservarea şi protejarea patrimoniului cultural de importanţă europeană“.
De asemenea, în Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se invocă „patrimoniul său spiritual şi moral“ şi respectul „diversităţii culturilor şi tradiţiilor popoarelor“.
La nivelul acţiunii unional-europene concrete pot fi invocate programe specifice precum: Raphael (vizând dimensiunile mobiliară, livrescă, arhivistică, arheologică, arhitecturală ale patrimoniului), Cultura 2000 (vizând ansamblul politicilor culturale) ori Europa creativă, la care se adaugă fondurile structurale desfăşurate în cadrul politicii de coeziune economică şi socială.
La noi în ţară post-1989 s-a dezvoltat o legislaţie sectorială relativ abundentă, aflată însă în căutarea unei coerenţe cât mai depline şi a unei aplicări tot mai efective. Tendinţa de codificare – salutară! – a făcut primii paşi prin publicarea tezelor prealabile, dar spre a realiza cu adevărat un progres juridic iniţiativa nu trebuie să se rezume doar la o sintetizare a reglementărilor deja existente, ci să devină o construcţie nouă, cu o viziune superioară asupra protejării, valorificării şi transmiterii spre generaţiile viitoare a valorilor patrimoniului cultural naţional.
Prof. univ. dr. Mircea DUŢU