Discuţiile despre reforma curriculară, variantele de plan-cadru, programele disciplinelor de învăţământ şi manualele şcolare, conforme cu spiritul acestora, derutează deseori şi prelungesc opiniile divergente chiar pentru zona în care consensul ar trebui să fie necesar şi parcursul previzibil: învăţământul general obligatoriu. O zonă asemuită trunchiului unui arbore viguros pe care se vor înălţa ramificaţiile coroanei, menită la rându-i să rodească. Roadele reprezintă finalităţile parcursului, iar fără ele tot maratonul traseului este lipsit de motivaţie. Acele roade pe care proverbul le consideră dulci, în comparaţie cu rădăcinile rămase amare. Cu multă îngăduinţă putem aprecia procesul instructiv-educativ ca un fenomen atractiv prin sine însuşi, căci atractivitatea reală rezidă din deschiderea pe care o oferă pentru etapa superioară, iar de aici în confirmarea rolului aşteptat în domeniul vieţii active socio-profesionale. Dacă tocmai limanul lipseşte, drumul devine iluzoriu, iar perseverenţa de prisos. Abandonarea nu mai poate fi nici prevenită, nici condamnată.
Comparaţia sistemului cu un arbore a cărui existenţă depinde de rădăcinile înfipte în solul hrănitor nu este întâmplătoare. Specia şi configuraţia lui sunt, natural, adaptate mediului, încadrarea în ecosistem îi asigură vigoare şi permanenţă. Arborele este un element ce ţine de natură, pe când învăţământul este o entitate ce aparţine culturii. Paralelismul se manifestă, întrucât imaginea nu se referă la o plantă crescută în sălbăticie, ci la o vegetaţie asupra căreia se exercită aportul ameliorativ al ştiinţei umane. Pentru învăţământ, ca manifestare a culturii, amprenta subiectivă a omului este covârşitoare, dar nu într-atât cât să ignore o ereditate validată prin vreme de generaţiile care au consfinţit un tipar identitar de civilizaţie şi cultură. Găsim peste tot amprenta locului, dar şi a timpului. Timpul prefigurează progresul şi alimentează o inovare constantă rezultată din natura lucrurilor, nu din denaturarea lor.
Stavilă împotriva politizării
S-ar zice că multe din incongruenţele sistemului şi din mişcarea lui sincopată provin din politizarea abuzivă a organismului social. Politica nu mai este văzută ca un ferment ce activează potenţialul colectivităţilor umane, ci ca un element patologic contagios, declanşator de epidemii. În fond, acţiunea politică nu este un transplant, nici un substitut artificial, ci decurge din organizarea intrinsecă a vieţii unor grupuri de oameni, cu rang de cetăţeni, conştienţi de drepturile, îndatoririle, perspectivele convieţuirii lor într-un „polis”, structurat pe ierarhii, cu inerenţi lideri `nvestiţi cu atribuţii în asigurarea managementului. Manifestările politice sunt în mod concret nişte acţiuni civice care cuprind organizarea statului, activitatea organelor puterii de stat pe diferitele paliere, activitatea partidelor politice sau a grupurilor sociale, profesionale, împreună cu încrengătura instituţiilor guvernamentale sau din afara acestora care instituie relaţiile statale. Conştientizarea acestora dă forţă democraţiei, capacităţii de propulsare a liderilor, a elitelor, în responsabilitatea cărora stă de fapt conturarea destinului naţional, prin deciziile politice adoptate şi măsura în care ele rezonează şi mobilizează energiile naţionale. Identitatea efectivă a unui popor se realizează prin politica pe care o face, exprimată prin faptele de fiecare zi, o identitate colectivă, procesuală. Dispreţul faţă de politică este un act iresponsabil, o abandonare a spiritului civic, care va duce pas cu pas la dezmem­brarea fiinţei naţionale. O acţiune politică responsabilă va afirma valoarea patriotismului – o stare manifestată prin eficienţa faptelor constructive din prezent şi viziunea prospectivă. Patriotismul nu trebuie redus la adularea trecutului şi menţinerea unor identităţi regresive, căci identitatea naţională nu se întruchipează imuabil, ci devine o oglindă ce reflectă coordonatele istorice, lumea vie de azi şi proiecţia viitoare.
Şcoala ca instituţie a statului face parte din structurile lui componente şi este chemată să cultive activismul politic prin istorie, literatură şi toată gama disciplinelor din aria ştiinţelor sociale. Cultura şi educaţia vor fi în stare să elimine derapajele ce ameninţă treburile publice. Dispreţul faţă de politică este deseori justificat prin incidente care dezvăluie că am ales să ne reprezinte politicieni corupţi, că pentru unii este un refugiu în himerele ipocriziei, demagogiei, că politica este murdară, străină de popor, mijloc de manipulare pentru un electorat rămas la vârsta minoratului, neajuns la majoratul civic.
Tot atât de nociv este sentimentul că reprezentanţii Puterii duc o politică aservită. După A.D. Xenopol, o politică aservită este asemănătoare unui corp ce-şi încredinţează capul şi vieţuieşte fără el, după capul altcuiva. Aşa, spune istoricul, s-a întâmplat în perioada domniilor fanariote, un secol de abandonare a demnităţii personale şi naţionale, când ţările române dădeau semne de pieire şi diluare a existenţei lor într-o masă amorfă. Concomitent cu plaga snobismului răspândit în sânul protipendadei.
Afirmarea vocaţiei politice, deşi evoluează în principiu spre o convergenţă naţională, nu exclude disputele ideologice, afirmarea confruntărilor de idei, fructificarea oportunităţilor rezultate din situaţia forţelor interne şi conjuncturile internaţionale. Numai analiza şi sinteza tuturor într-un „proiect de ţară” creditează afirmarea identităţii naţionale la acel moment istoric.
Evaluarea situaţiei politice nu se poate cuantifica în termeni absoluţi ca în mărimile fizice. Factorii de subiectivitate nuanţează perspectiva. A rămas notorie una din afirmaţiile lui Georges Clemenceau (1841-1929), de două ori prim-ministru al Franţei: „În faţa poporului român îmi ridic pălăria, dar o pun înapoi în faţa clasei sale politice”. Apropiat intereselor României, omul politic francez ţinea să sublinieze preţuirea sa faţă de regina Maria, în contrast cu neîncrederea pe care o declara faţă de Ion I.C. Brătianu, prim-ministrul acelei perioade. Or, desfăşurarea evenimentelor, privite peste timp, contrazice opinia înaltului demnitar francez.
Consemnarea şi dezbaterea evenimentelor istorice nu poate avea relevanţă dacă ignoră latura socială, politică adusă în actualitatea cea mai tangibilă. Din această perspectivă, în învăţământul general-obligatoriu nu are rost să fie introduse discipline noi, de genul „Educaţia pentru…”. Acestea sunt nişte teme (preferabil „module”?) ce actualizează an de an istoria, literatura, cultura civică, biologia, ştiinţele, artele, pe care profesorii adevăraţi vor fi în stare să şi le asume privind holistic lumea de azi, în concordanţă cu viziunea interdisci­plinară şi spiritul programei, dar şi dincolo de litera manualului, care oricum nu va putea fi actualizat în fiecare an. În acest caz, tradiţia are şanse de a fi mereu renovată, în esenţa ei, şi nu prin forme artificiale, fluturând ca panglicile pe o sorcovă. Greu de înţeles cum asemenea apendice vor revigora mult-râvnita „reformă radicală”, în sens propriu „de la rădăcină”, pe care mi-o imaginez ca o smulgere din sol ca să plutească „în aer”.
Liviu IOANI