Metodele de evaluare bazate pe tehnici de comunicare orală sunt realizate pe baza unor probe orale construite ca operaţii docimologice, pe cale de automatizare, integrate în structura unor metode de instruire centrate predominant pe acţiunea de: a) comunicare dialogată – conversaţia (în special conversaţia euristică); dezbaterea; asaltul de idei; b) comunicare expozitivă – naraţiunea, expunerea verbală (descriptivă, explicativă, interpretativă), demonstraţia verbală (inductivă, deductivă, analogică, creativă).
Metoda de evaluare orală utilizată pe larg în cadrul activităţii didactice (lecţiei) este cea bazată pe tehnici docimologice orale, integrate în structura conversaţiei, promovată de profesor ca metodă de instruire centrată prioritar asupra acţiunii de comunicare dialogată.
Această metodă este promovată în condiţii de interacţiune verbală, profesor‑clasă de elevi (microgrup, elev), realizată conform unor obiective specifice: a) verificarea cunoştinţelor, deprinderilor, strategiilor cognitive predate‑învăţate anterior; b) fixarea unor cunoştinţe (concepte, principii, modele, formule, date etc.) la nivel de „idei‑ancoră“ necesare în predarea‑învăţarea‑evaluarea continuă a „lecţiei noi“, cu participarea elevilor; c) sistematizarea cunoştinţelor, deprinderilor, strategiilor cognitive însuşite, pentru aplicaţii actuale şi viitoare, disciplinare, dar şi intradisciplinare, interdisciplinare etc., susţinute atitudinal (afectiv, motivaţional, volitiv, caracterial).
Probele orale sunt construite de profesor la nivelul unor operaţii docimologice, integrate în structura acţiunii realizate în cadrul specific metodei conversaţiei, operaţii care tind să devină automatizate în contextul activităţii didactice (lecţiei etc.) respective.
O a doua metodă de evaluare orală este cea bazată pe tehnici docimologice orale integrate în structura de acţiune a dezbaterii valorificate de către profesor în calitatea sa de metodă de instruire centrată prioritar asupra acţiunii de comunicare orală dialogată.
Metoda de evaluare orală, bazată pe resursele docimologice ale dezbaterii, este necesară în perspectiva îndeplinirii următoarelor obiective specifice: a) examinarea unor concepte, idei, probleme raportate la conţinuturile de bază ale domeniului, clarificate şi aprofundate în context frontal; b) consolidarea unor informaţii dobândite de elevi, în „contact cognitiv prealabil“; c) cercetarea unor diferenţe sau analogii între anumite teorii, modele, paradigme; d) realizarea unor studii de caz; e) avansarea unor soluţii alternative la problemele şi situaţiile‑problemă propuse spre rezolvare; f) „dezvoltarea capacităţii de expresie verbală şi creativitate colectivă“.
O astfel de metodă implică probe docimologice orale construite de profesor sub formă de întrebări de tip: a) frontal (întrebare adresată clasei); b) direct (întrebare adresată unui elev); c) redirijat (întrebare preluată de către profesor de la un elev, lansată în context frontal sau microgrupal); d) releu (întrebare adresată de către un elev profesorului, care o reorientează în context microgrupal sau/şi individual); e) revenire (întrebare propusă de către profesor, de regulă pentru susţinerea „lecţiei noi“, pentru reactualizarea şi fixarea ideilor‑ancoră; f) imperativ (întrebare avansată de către profesor pentru rezolvarea unei sarcini urgente şi/sau pentru definitivarea deciziei finale, formale; i) problematizat (întrebare care solicită răspunsuri complexe la probleme complexe, prezentate în termeni didactici de situaţii‑problemă).
Toate aceste tipuri de întrebări evidenţiate din perspectiva resurselor lor docimologice au calitatea unor operaţii integrate în structura de acţiune a dezbaterii. Avem în vedere dezbaterea, realizată de către profesor, ca metodă de instruire bazată predominant pe tehnici de comunicare orală, dialogată, la nivelul „unui schimb reciproc şi organizat de informaţii şi de idei, de impresii şi de păreri, de critici şi de presupuneri în jurul unei teme“ sau probleme determinate de scopul general al activităţii didactice (lecţiei etc.) (Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, Polirom, Iaşi, 2006, pp.145‑151).