Atunci când avem incertitudini privind un anume fapt, urmărim să identificăm în realitatea imediată repere care să ne ghideze, cerem informaţii, căutăm dovezi, investigăm amănunte şi, inevitabil, facem comparaţii. Uneori acestea sunt salutare, ne ajută mult să ne dăm seama de mersul lucrurilor. De pildă, la sfârşit de an şcolar, comparăm rezultatele obţinute de elevi la învăţătură, pentru a realiza ierarhizări, aplicăm criterii meritocratice, pentru a conferi premii etc. Comparăm, în concursuri şi olimpiade, lucrările elevilor, astfel încât cea mai bună teză să fie identificată în mod corect în raport cu celelalte.
Mai comparăm şi pentru a trage implicit la răspundere. Aşa se face că ne putem întreba retoric de ce un elev nu a reuşit să‑şi facă tema, în timp ce toţi ceilalţi colegi au făcut‑o. De ce la noi în şcoală sunt anumite rutine organizaţionale, iar în alte unităţi de învăţământ se procedează altfel?
Unele tipuri de comparaţii se fac pentru a remarca progresul, de exemplu: rezultatele la învăţătură ale unui elev sunt mai bune decât cele de anul trecut, dar mai modeste decât cele din primul semestru.
Comparaţiile ne permit să facem predicţii, să anticipăm o direcţie de evoluţie a lucrurilor, lasă să se decanteze posibile tendinţe. Mai ştim că, privind examenul de Bacalaureat, la nivel naţional, rata de promovare este în creştere, de la 60,7% în anul 2014, la 67,9% în 2015 şi 68% în 2016. Deci, de aici ne vom aştepta ca simulările pe care elevii le vor da în această primăvară să‑i ajute să conştientizeze la ce nivel de pregătire se află, să‑i motiveze să se implice susţinut în continuare în învăţare, astfel încât rezultatele de la examenele propriu‑zise să fie cât se poate de bune. Ne folosim de comparaţii pentru a surprinde diferenţele dintre prezent şi trecut.
Alteori însă comparaţiile sunt nefericite, stângace, de‑a dreptul dăunătoare. De exemplu, un diriginte se întreabă cum un elev din clasă are note mici la matematică, iar la istorie numai note de 10? Un analist atent ar spune că într‑un astfel de caz comparaţia nu se pretează a fi făcută, pentru că se ignoră perspectiva dată de teoria inteligenţelor multiple, aşa cum este cunoscută de la H. Gardner.
Pot fi comparaţiile evitate? În condiţiile coexistenţei sociale, am fi înclinaţi mai degrabă să considerăm că nu. Dar, dacă tot le facem, măcar să fie comparaţii cu sens, care au un rost şi care nu apropie aspecte din registre de semnificare diferite.
Leon Festinger susţinea că, atunci când nu suntem siguri de veridicitatea opiniilor noastre, avem tendinţa de a le compara cu cele ale altora, ca şi cum am consulta punctul de vedere al unui expert neutru. Apar astfel, faţă în faţă, două forme ale realităţii: una constituită din date obiective, eventual statistic măsurabile, iar alta care ţine de construcţia socială.
Comparaţiile realizate de pe poziţiile unor observatori externi au uneori rezultate care întristează. De pildă, participarea adulţilor (25‑64 de ani) la procesul de învăţare continuă în România, în 2015, era de 1,3%, în timp ce media UE era de 10,7%. „Elevii din mediul rural, din familiile sărace şi de etnie romă, sunt expuşi în mod special riscului de abandon şcolar şi de sărăcie educaţională. (…) În pofida unor îmbunătăţiri, cheltuielile publice destinate educaţiei continuă să fie scăzute“ (Comisia Europeană, Monitorul educaţiei şi formării 2016, Repere ale analizei de ţară, https://ec.europa.eu/education/sites/education/files/monitor2016‑ro_ro.pdf, p. 20). Comparaţiile induc şi o anume presiune spre conformitate.
Dacă am continua, comparaţiile ne permit să sesizăm discrepanţe mari între învăţământul urban şi cel rural, între resursele pe care se fundamentează educaţia formală în cele două cadre de viaţă, dar şi privind rezultatele obţinute în condiţiile date.
Putem remarca faptul că, aşa cum construim imaginea de sine prin comparaţie cu ceilalţi, încercând să remarcăm ce ne deosebeşte, ce ne oferă identitate, sens în care avem de‑a face nu cu un dat, ci cu un construct, tot aşa la nivel social mai larg trebuie să fim atenţi asupra realităţii sociale construite.
Educaţia este un mediu socio‑cultural care favorizează compararea socială. Prin practica stabilirii de asemănări şi deosebiri în cadrul unei categorii de semnificare realizăm implicit evaluări. Comparaţiile pot avea un rol stimulativ, acestea pot să fie bune repere pentru dezvoltare, dar în acelaşi timp funcţionează şi drept mijloace de influenţare socială. Prin comparaţii, căutăm implicit şi indicii de conformitate sau a celor de dizidenţă. Ne comparăm cu ceilalţi, dar avem şi experienţa comparaţiilor cu noi înşine, nuanţând schimbările pe o axă subiectivă a timpului. Sistemul de referinţă al comparaţiei diferă, iar concluziile care se desprind sunt dintre cele mai diverse.
Comparaţiile au loc în contexte sociale date, în sensul că trebuie să ţină cont de particularităţile situaţiei. Chiar dacă se petrec într‑un plan abstract‑formal, ar trebui să includă toate acele date menite să evite erorile care decurg din ignorarea contextului.
Produc comparaţiile consecinţe? Cu siguranţă da! Unele imediate, altele pe termen lung.
Uneori nici nu asociem direcţia în care evoluează şirul evenimentelor cu temeiul care le‑a direcţionat. Nici vorbă să putem intui că în spatele acestora a stat o comparaţie. De pildă, analizăm explicit unele aspecte care decurg din dinamica sistemului de învăţământ şi, în subtext, apare plusul de calitate rezultat. Doar că apoi comparaţia este ignorată, fiind tratată drept un mijloc de atingere a scopului şi nimic mai mult. Când nu reuşim ceea ce ne‑am propus mai avem tendinţa de reevalua retrospectiv mersul lucrurilor. Atunci se poate întâmpla să constatăm că, dacă am fi corelat datele realităţii imediate altfel, am fi operat cu alte asemănări şi alte deosebiri, poate concluziile pe care le trăgeam erau altele, iar cursul evenimentelor ar fi fost diferit.
Forţa comparaţiilor este dată de faptul că că permit să identificăm ceea ce au comun unele aspecte ale realităţii, care aparent sunt diferite. Astfel, acestea pot fi considerate ocazii de întemeiere a unor demersuri de interes reciproc. Putem accepta că realitatea socială în general, iar aceea în care ne desfăşurăm activitatea în mod special este în esenţă un construct în care, printre altele, comparaţiile sunt un mod de a amalgama atributele existenţei în cele mai nebănuite moduri.
Mai surprinzător este cazul în care cineva intră în malaxorul comparaţiilor, fără să ştie însă de acest lucru. Adică, putem constata că facem parte dintr‑o realitate socială care se expune interpretărilor, fără putinţa de a ne eschiva într‑un mod rezonabil.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti