Învăţătorii reprezentau, pe vremea lui Spiru Haret, cei mai numeroşi lucrători din învăţământ, faţă de profesori, de pildă, constituind ceea ce astăzi am cuprinde cu denumirea generică de cadre didactice. Pentru consolidarea statutului profesional al acestora, erau urmărite mai multe direcţii, care priveau, pe de‑o parte, formarea specifică, în care un rol aparte îl avea componenta pedagogică, iar pe de altă parte, crearea unei imagini publice de recunoaştere şi respect din partea oamenilor.
Statutul cadrelor didactice reprezintă un concept pe care astăzi îl asociem în mod frecvent cu prevederile legale, în baza cărora pot intra în învăţământ, îşi desfăşoară activitatea, inclusiv perfecţionările pe parcursul acesteia, apoi ies la pensie cei care aleg să lucreze în acest domeniu. Toate aceste reglementări vizează aspecte ale funcţionării interne ale sistemului de educaţie. Mai există însă o dimensiune exterioară, care se referă la valorizarea profesiei, vizând locul ocupat în societate de către aceia care se dedică educaţiei.
Aşa se face că, în realitatea socială imediată, statutul cadrelor didactice trimite la o anume poziţie socială, un status în virtutea căruia cel aflat undeva anume în ierarhia socială poate aştepta din partea celorlalţi un tip de recunoaştere, aflată în strânsă legătură cu ceea ce desemnează importanţa socială a muncii desfăşurate, se bucură de un binemeritat respect.
Însemnătatea rolului pe care Spiru Haret îi chema pe învăţători să şi‑l asume este relevată şi prin Raportul către rege, prin care cerea înfiinţarea medaliei „Răsplata muncii pentru învăţământul primar“ (Operele lui Spiru Haret, 2009, Volumul I Oficiale, 1884‑1888, 1897‑1899, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, p. 377), distincţie prin care intenţiona să‑i motiveze pe cei mai buni învăţători şi să le acorde, în acelaşi timp, o recunoaştere publică solidă.
De pildă, privind „Chestia ţărănească“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. III: Oficiale: 1907-1910, p. 27), învăţătorii erau chemaţi să contribuie la ridicarea materială şi spirituală a sătenilor. Dar această implicare a produs consecinţe dintre cele mai diverse. Printre acestea, criticile aduse activităţii extraşcolare şi cerinţa fermă ca învăţătorul să‑şi desfăşoare munca doar în cadrul şcolii sale. Ba, mai mult, se formulează învinuiri la adresa învăţătorilor, conform cărora aceştia i-ar îndemna pe ţărani la nesupunere şi chiar la revolte. Găsirea locului potrivit în comunitate nu este un lucru uşor de realizat. Învăţătorii se confruntau cu o mulţime de greutăţi, venite de la săteni uneori prea lipsiţi de educaţie şi săraci, de la diferite persoane care dispuneau de influenţă la nivel local, de la primar la cârciumar, de la moşier şi arendaş la cel care împrumuta bani cu camătă.
O atenţie deosebită o acordă Spiru Haret pentru ceea ce astăzi am putea numi profilul de formare a dascălului. În alcătuirea sa intrau pregătirea de specialitate şi o componentă pedagogică. Şcolile în care pedagogia era predată, dând specificitate educaţiei, erau numite Şcoli normale. Acestea erau considerate drept cele mai bune şcoli. Între ele, Şcoala normală de fete Elena Doamna, din Bucureşti, era foarte apreciată. Pentru şcolile normale, Spiru Haret avea o grijă aparte, de pildă, în anul 1905, el ia o atitudine hotărâtă împotriva reducerii numărului lor şi a altor măsuri de reorganizare instituţională, cu implicaţii directe asupra acestui tip de şcoli.
Pedagogia este considerată disciplina de studiu care aduce plusul calitativ în educare şi definitivează profesia de dascăl. Ea este indispensabilă formării caracterului, presupune o puternică dimensiune morală.
Spiru Haret insistă asupra faptului că, pentru a fi profesionist în învăţământ, trebuie să înveţi meserie, aşa cum se deprinde orice altă meserie. Dar nu orice absolvent/licenţiat este, în baza studiilor pe care le‑a urmat, apt pentru a fi educator. Pentru aceasta este necesară şi o anume chemare, o disponibilitate aparte, chiar talent. Pedagogia, deşi pare că poate fi însuşită de oricine, permite potenţarea anumitor compatibilităţi între personalitatea celui în cauză şi practicarea efectivă a profesiei de dascăl. Tocmai de aceea este posibil să fie puse în evidenţă anumite incompatibilităţi, unele asocieri să fie excluse. Pur şi simplu, unii oameni nu sunt făcuţi să fie învăţători.
O altă latură a preocupărilor lui Spiru Haret, după trasarea liniei de formare propriu‑zise a celor care urmau să fie dascăli, se referea la recrutarea lor şi numirea pe postul unde aveau să‑şi desfăşoare activitatea.
Trimiterile la recrutarea personalului didactic sunt un bun prilej pentru a sublinia încă o dată importanţa implicării învăţătorilor – ca profesionişti dăruiţi meseriei lor – în funcţionarea optimă a sistemului de educaţie. Oricât de moderne ar fi măsurile de organizare, cât de novatoare ar fi legile, dacă oamenii care le aplică nu au convingerea că acţionează în sensul lucrului bine făcut, problemele vor fi rezolvate doar parţial.
Spiru Haret arată că recrutarea personalului didactic este de multe ori defectuoasă, examenele fiind uneori prea puţin serioase, permiţând accesul unor candidaţi slabi, fiind irelevante şi cerând doar materia claselor primare şi gimnaziale.
În consolidarea sistemului de educaţie, un rol important îl au profesorii care nu îşi schimbă şcoala, rămân mult timp să lucreze în acelaşi loc (Operele lui Spiru Haret, Vol. VII: Polemice şi politice: 1887-1900, p. 261); profesorii titulari oferind stabilitate şi devotament învăţământului. Pe de altă parte însă, siguranţa postului poate conduce la blazare, la delăsare, aceştia fiind tentaţi să se complacă într‑o stare de fapt comodă şi să fie interesaţi doar să‑şi conserve situaţia în care se află, să se mulţumească doar cu ceea ce ştiau când au intrat în învăţământ. Stagnarea înseamnă însă scădere, pentru că societatea progresează, iar nivelul de cunoştinţe şi abilităţi profesionale deţinut nu mai este suficient pentru a face faţă solicitărilor mereu în schimbare.
În acest context, Spiru Haret îşi arată preocuparea pentru identificarea unor mijloace privind perfecţionarea cadrelor didactice. Sunt amintite conferinţele profesorilor secundari, pe grupe de specialităţi (ştiinţe fizice, matematici, limba română şi limbi străine moderne). Pregătirea continuă a cadrelor didactice se putea realiza, deci, printr‑un tip de întâlniri profesionale: conferinţele şcolare (consfătuirile anuale din prezent). Scopul lor era ca, prin schimb de experienţă cu alţi colegi, inspectori etc., învăţătorii să‑şi îmbunătăţească metoda de predare, să se perfecţioneze. O altă sursă de creştere a performanţei didactice o constituiau scrierile de pedagogie. În acest sens, se va crea o adevărată Bibliotecă pedagogică. Printre autorii evocaţi în epocă se numărau Comenius, Pestalozzi, Herbart. Acest demers poate fi considerat un mod de a anticipa educaţia pe tot parcursul vieţii, de care vorbim astăzi.
O altă formă de perfecţionare era trimiterea dascălilor în străinătate. Perfecţionarea dascălilor este cu atât mai necesară cu cât ei îşi desfăşoară activitatea într‑o oarecare izolare din punct de vedere intelectual, în satele unde lucrează. Pentru ca învăţătorii să iasă din izolare, sunt promovate vizitele colegiale (astăzi le‑am numi interasistenţele profesorilor de aceeaşi specialitate), deschiderea spre colaborare între colegi fiind mult mai mare decât în faţa unui inspector venit să evalueze de pe poziţia de superioritate a funcţiei sale şi, eventual, să sancţioneze. Cei care sunt atenţi permanent la evoluţia lor profesională vor ajunge, prin stăruinţă, să‑i întreacă pe cei mai buni.
Preocuparea pentru dezvoltare nu se referă doar la dimensiunea profesională, ci şi la starea sufletească, subiectivă. Dacă nu există o sensibilitate pentru buna stare sufle­tească a dascălilor, aceasta se datorează faptului că nu este conştientizat aportul lor deosebit la formarea personalităţii copiilor, nu este recunoscută influenţa lor în comunitate.
Cei care lucrează în învăţământ, resursele umane implicate în buna funcţionare a sistemului au anumite caracteristici comune, determinate de pregătirea de specialitate, de structura de gen şi de vârstă, de interesele şi preocupările pe care le manifestă în mod constant în profesia pe care o practică. Dar, deosebit de important, succesul lor în activitatea didactică este influenţat de buna lor stare, de calitatea vieţii pe care o duc zi de zi. În esenţă, Spiru Haret ar fi spus: de starea lor sufletească. Pe de o parte, dificultatea constă în aceea că starea sufletească este un aspect subiectiv, de care cel în cauză trebuie să se preocupe. Pe de altă parte însă, pentru cei care formează oameni este necesar şi un plus de grijă, cum am preconiza astăzi, la nivelul politicilor publice. Nu doar la nivelul alocărilor bugetare salariale, cât mai ales prin mecanismele de recunoaştere simbolică. Cum poţi avea aşteptarea ca elevii să respecte un învăţător pe care părinţii lor, în particular, şi societatea, în general, nu‑l valorizează?
Numărul învăţătorilor era oricum insuficient, diminuarea lui însemna un pericol pentru buna funcţionare a sistemului de educaţie. Deşi puţini din punct de vedere numeric, învăţătorii îndeplineau sarcini diferenţiate, ceea ce permitea să fie distinse mai multe categorii de învăţători. Pe lângă învăţătorul propriu‑zis, Haret a mai instituit două categorii de dascăli: învăţătorul de ajutor şi învăţătorul agricol ambulant (Operele lui Spiru Haret, Vol. V: Parlamentare 1901-1904, p. 253)
Fiecare învăţător agricol ambulant primea în grijă mai multe şcoli (între 8 şi 15, în funcţie de apropierea de satul lui de reşedinţă), la care se deplasa din martie până în octombrie, pentru a‑şi oferi priceperea practică în cultivarea pământului (Operele lui Spiru Haret, Vol. III, p. 72).
Rolul acestora era să fie îndrumători ai ţăranilor, să vină în sprijinul emancipării mediului sătesc spre raţionalitate şi bună organizare.
Spiru Haret face trimitere şi la ceea ce s‑ar putea considera un model de învăţător, care să constituie un reper de profesionalism şi moralitate, demn de luat în seamă.
Consemnări la ceea ce ar însemna idealul de învăţător apar menţionate într‑un dialog polemic cu Titu Maiorescu, privind implicarea învăţătorilor în activitatea extraşcolară. Cum să se comporte învăţătorul ca să le fie pe placul oponenţilor săi politici? „Învăţătorul veşnic smerit, veşnic cu capul plecat şi cu spinarea încovoiată nu este idealul meu de învăţător. Căci, dacă el este chemat să facă educaţia copiilor, trebuie să‑i înveţe nu numai aritmetică şi gramatică, ci şi simţământul de demnitate omenească“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. VI: Parlamentare 1907-1911, p. 81), susţinea Spiru Haret. Tocmai demnitatea este punctul de sprijin pe care un tânăr poate construi ceea ce potenţialul său îl favorizează să actualizeze, ceea ce armonizează într‑o personalitate echilibrată, aspectele care ţin de formarea profesională cu acelea ale împlinirii personale, într‑un întreg a cărui umanitate este garantată de moralitate.
Atunci când se referă la o stare ideală, fie că proiectează idealul de dascăl, fie idealul activităţii didactice, întotdeauna Spiru Haret se referă la o dimensiune morală, care se impune cu necesitate a fi realizată.
Încrederea că învăţătorii sunt cei care vor sprijini într‑un mod determinant schimbarea în bine a comunităţilor, mai cu seamă a celor rurale, îl determină pe Spiru Haret să afirme: „Eu aveam credinţa că învăţătorul reprezintă o forţă colosală, care, dacă este desmorţită şi întrebuinţată cum trebuie, poate realiza cele mai mari lucruri“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. VII, p. 176).
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti