Regele Mihai I a murit la 96 de ani şi, împreună cu el, a luat sfârşit o epocă.
Odată cu trecerea la cele veşnice a ultimului monarh al României a murit însă şi speranţa, chiar dacă abia pâlpâindă într-o mână de piepturi, că monarhia va fi restaurată. Regele a murit aşa cum a trăit, înfruntând cu stoicism cumplitele suferinţe, de această dată fizice, pe care le-a acceptat cu aceeaşi demnitate suverană care l-a caracterizat de-a lungul întregii sale treceri pe acest pământ. S-a stins la Aubonne, în Elveţia, departe de ţară, nu la Palatul Regal, nici la Peleş sau la Săvârşin. Dar chipul lui rămâne viu în minţile şi inimile noastre, chinuindu-ne cu aceleaşi obstinate întrebări: cum am fi arătat dacă nu am fi trecut prin 45 de ani de comunism? Ce s-ar fi întâmplat dacă, după căderea regimului totalitar ateu în 1989, în mod natural, România ar fi revenit la starea firească de monarhie şi la Constituţia din 1923, abrogată în mod samavolnic de către comunişti? Cum ar fi fost astăzi privită ţara noastră dacă în fruntea ei s-ar fi aflat o casă regală înrudită cu cele ale Marii Britanii, Danemarcei, Spaniei, Greciei? Avem, se pare, vocaţia ratărilor momentelor salvatoare în istoria noastră şi a trădării liderilor adevăraţi. În 1946, cei care l-au forţat pe Mihai să abdice şi să părăsească ţara au fost slugile Kremlinului, în 1990, chiar noi, românii, am ratat şansa uriaşă de a intra cu fruntea sus în rândul lumii şi ne-am trădat a doua oară regele.
Mihai I este ultima mare personalitate a istoriei României moderne şi este, se pare, ultimul conducător de stat din perioada convulsionată a celui de-al Doilea Război Mondial.
Nicio altă figură nu întrupează mai bine „răstignirea“ României în secolul trecut ca regele Mihai, această personalitate singulară a istoriei – tristă, puternică, demnă – călăuzindu-şi viaţa după preceptul Nihil Sine Deo. A trăit sub semnul tragediei încă de mic copil, infidelităţile şi trădările tatălui, suferinţa şi exilul forţat al mamei marcându-i puternic anii copilăriei şi adolescenţei.
S-a născut pe 25 octombrie 1921, la Sinaia. În 1925, Carol al II‑lea a părăsit România împreună cu amanta sa, Elena Lupescu, şi a anunţat că nu va mai reveni. În 1926, printr-un act al Parlamentului, micul Mihai a fost proclamat moştenitor al tronului. La vârsta de şase ani, după moartea bunicului său, Regele Ferdinand, Mihai a fost încoronat rege.
În vara lui 1930, Carol I s-a întors în ţară şi a fost proclamat rege, detronându-l pe Mihai, care a fost proclamat prinţ moştenitor şi a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Pentru el urmează ani de însingurare şi de tristeţe, absenţa mamei, care fusese exilată de Carol al II-lea la Florenţa marcându-l puternic.
În 1940, Regele Carol II abdică şi pleacă definitiv din ţară cu Elena Lupescu, iar tronul i-a revenit din nou lui Mihai, la vârsta de doar 19 ani. Ani războiului sunt ani în care guvernarea antonesciană îl ţine departe de treburile ţării pe tânărul rege. Poporul îl iubea însă şi se bucura enorm ori de câte ori putea să-l vadă.
Ultima perioadă de război îl găseşte pe Mihai emancipat de sub tutela dictatorială a generalului Antonescu. Tânărul rege se îndepărtează de politica acestuia, pe care o dezaprobă din ce în ce mai tare, apropierea iraţională de axă a lui Antonescu riscând, în opinia lui, să ducă România spre un dezastru.
De aceea, momentul 23 August este crucial nu doar pentru noi, ci pentru înteaga Europă, întoarcerea armelor împotriva axei şi alăturarea ţării puterilor europene scurtând războiul cu şase luni. A urmat arestarea lui Antonescu şi învestirea de către rege a unui nou guvern condus de Constantin Sănătescu.
Până în 1947, Regele Mihai a depus eforturi disperate pentru a-şi păstra tronul şi independenţa în faţa tăvălugului sovietic, greva regală o scos în stradă mii de studenţi, au fost executate arestări masive. În cele din urmă, regele a cedat presiunilor: şantajat că dacă nu va abdica, cei peste 1.000 de studenţi arestaţi vor fi executaţi. Actul abdicării, 30 decembrie 1947, este consemnat în istoria comunistă ca momentul victoriei, în timp ce istoria reală păstrează această zi ca început al sfârşitului.
A urmat exilul şi o viaţă grea, ca în filme. Se căsătoreşte în Grecia cu Ana de Borubon Parma, se nasc cele cinci fiice, lupta pentru subzistenţă este din ce în ce mai grea. Întreaga familie regală, de la mic la mare, munceşte cinstit.
Mulţi dintre noi ne amintim de mesajele sale încărcate de emoţie şi iubire faţă de popor pe care le ascultam de revelion an de an la Radio Europa Liberă. Regele a făcut lobby pentru ţară ori de câte ori a putut, poate ca nimeni altul în acea perioadă.
Totuşi, în 1990, nu i s-a permis să pună piciorul pe pământul patriei pe care l-a iubit cu o iubire sinceră şi profundă. Abia în 1992, de Sfintele Paşti, regele a fost primit în ţară, peste un milion de oameni întâmpinându-l atunci şi strigând „Maiestate nu pleca, asta este ţara ta!“
Regele Mihai nu a încercat să intre în politică. Şi-a recăpătat cetăţenia română şi a putut reveni definitiv în România.
Pe 25 octombrie 2011, Mihai I a fost invitat în Parlament unde a ţinut un discurs istoric, o lecţie unică despre morală, credinţă neclintită în Dumnezeu, demnitate şi patriotism clasei politice a momentului şi nu numai. Nu a fost înţeles şi nici nu se putea acest lucru, deoarece Mihai I, la vârsta de 90 de ani, cu un trecut sfâşietor apăsându-i umerii şi cu o iubire autentică faţă de poporul român, făcea parte dintr-o altă lume, străină cinismului care caracterizează clasa noastră politică. De altfel, mulţi dintre cei prezenţi, incapabili să se concentreze asupra discursului Maiestăţii Sale, poate jenaţi de ceea ce nu puteau înţelege – etic vorbind – şi-au văzut nestingheriţi de ale lor, uitându-se pe laptopuri, pe telefoane, pe tablete, unii discutând între ei, alţii zâmbind condescendent, de parcă ar fi spus „las’că ştim noi“… Regele Mihai nu făcea parte din lumea lor, cum nu a făcut niciodată parte din lumea celor care şi-au trădat/ jecmănit/schilodit ţara. Discursul Maiestăţii Sale s-a încheiat în prima şi ultima apariţie în Parlament, după abdicarea din 1947, cu aceste cuvinte care impresionează puternic şi responsabilizează orice cetăţean onest al acestei ţări: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe ţara pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!“
Odihnă veşnică, Mihai I al României!
Marcela GHEORGHIU