Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.

(Venere și Madonă)

Recitind, deunăzi, un episod celebru din Eneida, capodopera epică vergiliană, m-am reîntâlnit cu o formulare sentențioasă extrem de cunoscută, care, tocmai din această pricină, a străbătut mileniile și a intrat în tezaurul cultural sapiențial al unor popoare moderne. Este vorba de o formulă de tip exclamativ, prin intermediul căreia discretul, dar extrem de sensibilul poet de la începutul epocii lui Augustus – cel dintâi princeps și deschizătorul erei imperiale a istoriei romane – își exprima dezavuarea lăcomiei (a „foamei“, se rostește metaforic poetul latin) obsesive a oamenilor pentru aur și pentru orice câștig, bănesc sau de altă natură, desigur nemeritat, dar îngrozitor de dorit: auri sacra fames (Aen. III, 57), „blestemata foame de aur“. Pasajul amintește, pe scurt, de omorârea unuia dintre mulții fii ai ultimului rege al Troiei, Priamus („Priam“), pe nume Polydorus („Polidor“), nu din alt motiv, decât pentru că fusese încredințat de tatăl lui, împreună cu tezaurul cetății Troia, asediată de mulți ani de către ahei, regelui Traciei, Polymnestor („Polimnestor“). Nimic altceva, comentează poetul, nu l-a împins pe acel rege (totuși, un rege…), să facă abominabilul pas, decât auri sacra fames. În zestrea culturală franceză, de pildă, sentența vergiliană a pătruns de timpuriu, ea circulând într-o formă asimilată foarte apro-piată de original: l’exécrable soif de l’or, „groaznica sete de aur“.

Este deosebit de interesant să ne reamintim, cu această ocazie, că adjectivul-epitet utilizat de Vergilius nu este unul oarecare, univoc semantic. El atestă, dimpotrivă, de timpuriu, în istoria limbii latine, o polarizare semantică (deci sensuri contrare, pozitiv și negativ, în simultaneitate) nu deseori întâlnită în cazul vocabulelor latinești. Astfel, sacer, având sensul primar de „consacrat unei divinități“, putea semnifica „divin“, „sfânt“, „venerabil“, „sacru“ (ca în neologismele moderne), chiar „extraordinar“, dacă era vorba de o divinitate „de deasupra“, din spațiile celeste, olimpiene (d[e]i superi sau, simplu, superi, „zeii din cer“); dacă era vorba, dimpotrivă, de divinitățile din infern, „infernale“ (d[e]i inferi sau inferi, „zeii de jos“, „zeii de sub pământ“, „zeii din infern“), același adjectiv poseda sensul contrar, de „blestemat“ sau „ticălos“. Exact sensul din acest pasaj vergilian…

O atare polarizare semantică este mai dificil de redat în limbile moderne -printr-un singur cuvânt echivalent. Dat fiind contextul, am putea să ne gândim, totuși, la un adjectiv din limba română, care să conțină ambele sensuri, decantate în funcție de context. Mă gândesc, de pildă, la „avid“ (întâmplător sau nu, un neologism de origine tot latină, provenit din auidus, „lacom“, dar și „pasionat“): poți fi avid după bani, cum se spune în mod curent; dar poți fi și avid de cunoaștere, de adevăr, ș.a.m.d., cum se spune, iarăși curent, la modul figurat.

A fost, desigur o coincidență (sau, poate nu, chiar un semn: aș înclina…) faptul că m-am întâlnit, din nou, cu acest pasaj vergilian, tocmai în luna lui ianuarie, în apropiere de momentul când sărbătorim, în aceeași zi, atât aniversarea nașterii lui Eminescu (171 de ani), cât și Ziua Culturii Naționale. Eminescu a fost un om al culturii, nu doar un om cult sau foarte cult. Unul îmbibat de cultură, o cultură asimilată profund, nu în contact exterior, locvace, comod (câți dintre noi nu se arată, astăzi, „culți“ nu prin ei înșiși, prin propriile forțe intelectuale, ci grație exclusiv internetului: cultura internetului, cultura de internet, cultura -Google, cultura motoarelor de căutare, cu ghilimele puse sau nepuse: dar este ea, oare, cu adevărat, [o] cultură, sau este doar o practică? și aici aș înclina vădit…). Pe de altă parte, cultura națională a avut în Eminescu una dintre reprezentările ei cele mai adânc autentice și simbolice. Chiar din timpul vieții poetului, prozatorului, publicistului. O cultură națională care s-a exprimat, prin Mihai Eminescu, pe sine, prin sursele și resursele ei inalterate, seculare și milenare totodată, dar care a vădit, în formule literare specifice veacului lui Eminescu, asimilarea și a unor remarcabile valori spiritual-intelectuale alogene, de circulație europeană și de sorginte simultan antică și modernă.

Primul cercetător român care a studiat, în profunzime și, mai ales, sistematic, opera eminesciană sub latura ei culturală, mai exact căutând să descopere și să identifice, în substanța tuturor contribuțiilor scriitorului (de la primele poeme publicate până la fragmentele și crochiuri-le rămase în manuscrise, acordând cuvenita atenție, desigur, și întregului aport jurnalistic), izvoarele – în primul rând, literare, dar și filozofice, estetice, artistice, politice etc. – care au hrănit atât imaginarul poetic, provocându-l și întreținându-i efervescența creatoare, cât și aplombul inspirației gazetărești, a fost G. Călinescu.

Volumul întâi al vastei sale anchete critice consacrate Operei lui Mihai Eminescu se divide, după cum se cunoaște, în două secțiuni: „Descrierea operei“ și „Cultura. Eminescu în timp și spațiu“. Cea de-a doua secțiune ocupă, cantitativ, mai mult de o treime din ansamblul volumului, atingând aproape jumătatea lui. Faptul indică, fie și numai sub acest aspect, ponderea zestrei culturale de care a beneficiat și pe care a fructificat-o Eminescu în modul cel mai creator, așadar sub toate aspectele prezenței sale în contemporaneitate: literară, culturală, publicistică, politică, educațională (să nu omitem interesul constant al scriitorului pentru tot ceea ce era legat de învățământ, inclusiv prin profesia de inspector [“revizor“] școlar, pe care a practicat-o temporar). A-l cunoaște, în adâncimea, ca și în extensia maximă a universului său creator, pe un scriitor – cu precădere de talia lui Eminescu – înseamnă, demonstrează Călinescu, nu numai a-i cunoaște opera, analizată în filigran. Înseamnă și a cunoaște sursele acestei opere, izvoarele inspirației literare, pe de o parte, dar și, pe de alta, stimulii – să-i numim, cu un termen generic, culturali – care au provocat intervențiile exterioare universului creator imaginar și au configurat profilul personalității și prezenței publice a unui scriitor.

În cazul lui Mihai Eminescu, în spatele operei se află cultura lui. Impresionantă pentru un tânăr scriitor care, la treizeci și trei de ani, intră într-o gravă eclipsă mentală, soldată, în aproximativ șase ani, cu extincția fizică, această cultură trădează un apetit de lectură, o aviditate, o foame de a citi pe care rari intelectuali, între ei și scriitori, au trăit-o. Impresionează acest fapt cu atât mai mult, cu cât mentalul comun în materie educațională de astăzi, din noul secol și mileniu, la atât de multă vreme după Eminescu, susține și promovează, în această privință, a formării profesionale, exact această educație intelectuală generală și de specialitate pe termen lung, în decursul deceniilor, pe cât posibil de-a lungul întregii vieți (formation continue, life long learning).

În cazul lui Eminescu, așadar, timpul parcă nu (mai) avea răbdare, ca să parafrazăm faimoasa formulare. G. Călinescu a investigat, exhaustiv, toate sursele acestei uluitor de vaste, niciodată superficiale, culturi eminesciene, cultură inițiată și asimilată din adolescența cea mai fragedă până în pragul întunecării. Păstrând ordinea celor 15 capitole ale descrierii oferite de Călinescu în secțiunea amintită, vom consemna și noi, enumerativ, prezența în formatul intelectual al scriitorului a următoarelor domenii culturale: filozofie, economie politică, științe (matematică, fizică, biologie, anatomie și fiziologie, sociologie), limbi și literaturi clasice, limbi și literaturi orientale (în primul rând, cea indiană), limbi și literaturi moderne de circulație (franceză, italiană, spaniolă, germană, engleză, rusă, maghiară), religii orientale, filologie și literatură română, istorie, arte.

Interesează mai puțin adevărul, subliniat de același critic pe care ne sprijinim investigația, că Mihai Eminescu, deși „foarte cultivat ca poet“, totuși „n-a putut să fie și n-a fost un monstrum eruditionis“. El era, fundamentalmente, poet. Specialistul absolut, în materie de filologie și de istorie, era, în epocă, de departe Hasdeu, și nu exista nicio intenție concurențială a poetului, și nici vreo intersecție cu savantul, într-o privință sau alta. Pe Eminescu, în mod evident, nu-l interesa să fie, cum notează același G. Călinescu, „luat pe fiecare latură în parte /…/, pentru vremea lui cel mai învățat“. Ceea ce l-a fascinat pe poet, în egală măsură pe publicist, a fost cu totul altceva: să știe. Altfel spus, să cunoască. Să învețe. Atât în școlile pe care le-a urmat, în funcție de posibilitățile materiale de care dispuneau familia și el, dar și de împrejurările personale, cât și, mai ales, în afara școlii, pe cont propriu.

În era încă atotputernică a tiparului (sfârșitul veacului al XIX-lea), cunoașterea și știința nu se transpuneau în practică, individuală și colectivă, altfel decât – lăsând experimentele fizico-chimice sau biologico-anatomice deoparte – pe calea lecturii. Iar autentica lectură (neologism panromanic provenit, și el, în mod firesc, din latină: lego, -ere, legi, lectum, „a citi“, ca sens de bază) nu avea și nu are, nici astăzi, în era dispozitivelor informatico-electronice, un alt obiect în afara cărții. Lectura nu înseamnă, în fond, altceva decât gestul, pe care nu ezit să-l numesc sacru, al aplecării peste cartea însăși, în străvechiul ei format fizic, oricât de atrăgătoare sau de comodă ar fi aceeași carte, transpusă și distribuită global, în format electonic sau audio.

„Idealul“ dispărut („pierdut“) în întunericul nopții unei „lumi ce nu mai este“ – dat fiind că, aparent, ea nu mai există, a murit biologic – înseamnă, în primul rând și în modul cel mai cert, pentru poetul a cărui zi de naștere a devenit, în mod fericit, și Ziua Culturii Naționale a românilor, lumea ideală a Antichității, mai presus de toate clasice. Într-o astfel de lume, fără îndoială veche, apusă concret, mitul exista prin și întruchipat în poezie, în mințile și în sufletele oamenilor. Aceștia efectiv trăiau miturile, transpuse poetic, precum niște adevăruri simple, dar fundamentale, ale vieții.

Totodată, sunt înclinat să cred că acel ideal, la care alude Eminescu în simbolicul citat cu care am deschis aceste rânduri, și la care revenim în încheiere, trimite și la altceva decât la o lume cufundată în trecut. Este, cred, lumea simbolică a cărții dintotdeauna, a cunoașterii oferite de carte. O lume mereu nouă („tânără și dulce veste“), cu stele, raiuri, zei noi – bucuriile și bogăția lecturii –, o lume născută din cea veche și ducând-o, de ieri până azi, și de azi spre mâine, necontenit mai departe.

Libri sacra fames. Nepotolita, lacoma, sacra foame de carte.

Articol de Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în numărul 13, serie nouă, al revistei Tribuna Învățământului