În DEX, cuvântul „dinadins” e explicat lapidar, însemnând „cu un anumit scop, anume, intenţionat”. Adverbul este folosit şi de Moromete, atunci când vrea să-şi pună interlocutorul într-o situaţie inferioară. „Înadins, Nilă!”, zice la un moment dat Moromete, `ntr-o scenă antologică, neobosindu-se să dea explicaţii suficiente cuiva care oricum n-are vreo viziune asupra lumii. Când am auzit că o nouă Lege a Educaţiei va fi pusă în discuţie, nu ştiu de ce, dar acest înadins m-a luminat… De ce, aşadar, o nouă Lege a Educaţiei, după ce cea mai disputată dintre legi a suferit peste o sută de modificări şi a părut să fie acomodată sistemului? – iată o bună întrebare, mi-am zis. Iar răspunsul este acela pe care cititorul perspicace îl bănuieşte: „Înadins, Nilă!” De aceea o nouă Lege a Educaţiei. Ca să se mire… unul şi altul.
Se spune tot mai des că istoria nu mai are relevanţă. Că nu ne mai învaţă nimic, dacă ne-a învăţat vreodată. Între altele, şi pentru că umanitatea s-a dovedit de-a lungul veacurilor consecventă cu sine, mai ales cu erorile ei. Dar cu atât mai mult azi trecutul (recent) nu pare să mai aibă vreo relevanţă. Şi totuşi, dacă vom dori un moment de luciditate, vom descifra un fapt care ne va pune pe gânduri: Legea 1 din 2009 a Educaţiei ar fi putut fi o lege bună dacă nu ar fi deranjat foarte tare prin prevederile ei sistemul universitar şi pe reprezentanţii acestuia din Parlament. Universitarii s-au simţit afectaţi profund în interesele lor politice, dar nu numai. Sau mai ales „nu numai”. O alianţă redutabilă s-a constituit atunci în Senatul României împotriva Legii 1. Oricum, în paranteză fie spus, dincolo de lucrurile bune, universitarii ne-au făcut nouă, celor din preuniversitar, multe cadouri otrăvite în ultimii 10-15 ani. Nu doar prin unii dintre miniştrii pe care i-a produs, ci şi prin strategii de o iresponsabilitate crasă: în fond, rigoarea, atâta câtă mai era în preuniversitar, se manifesta ca o consecinţă a efortului câtorva sute de mii de oameni care, în virtutea unei benefice inerţii, făceau încă şcoală. Până ce universităţile s-au deschis în mare măsură imposturii, plagiatului, câştigului deşănţat. Iar noi, ceilalţi, am dat Cezarului ce era de dat: am asistat neputincioşi la degradarea bacalaureatului, am văzut preşedinţi de comisie solicitând modificarea de note; în fine, ne-am văzut pe noi înşine acceptând copiatul ca mod de a fi… Şi a venit Legea 1 pe 2009, care a scandalizat, cum spuneam, mai întâi universitarii. Opoziţia a fost acerbă. S-a trecut in corpore, indiferent de partid, la redactarea în paralel a unei noi legi, care, fireşte, nu putea fi doar o „lege a universitarului”. Senatul a fost iniţiatorul, căci aici era punctul slab al unui Guvern mult contestat. Imaginaţi-vă însă că această lege n-ar fi trecut prin asumare şi că forţele politice ar fi realizat un consens. Şi că fostul Guvern nu ar fi fost confruntat cu refuzul „dinadins” al Opoziţiei de atunci (Puterea de azi!) de a discuta legea. Am fi avut poate, în cele din urmă, o lege care poate ar fi fost durabilă şi ar fi armonizat perspectivele diferite ale celor interesaţi…
Cine este mai vinovat oare?… A voit cu adevărat cineva „binele educaţiei” în acea perioadă? Guvernul de atunci cumva, Opoziţia de atunci, Sindicatele de atunci? Greu de răspuns azi la o asemenea întrebare. Sau poate că întrebarea nici nu mai trebuie pusă, fiindcă acum „dinadins” se vrea o nouă lege.
Dar poate că o nouă lege este chiar necesară. Pentru prima dată, un ministru al Educaţiei, venind dinspre stânga spectrului politic, observa, într-o intervenţie recentă, ceea ce era de observat de aproape cincisprezece ani încoace: că învăţământul nostru obligatoriu, de bază, n-are cap şi coadă. Că el nu există de mai mult de 10 ani decât ca o stare de provizorat în aşteptarea „victoriei depline a educaţiei”, adică în aşteptarea utopică a generalizării liceului în România, fapt aproape împlinit la un moment dat. În aşteptarea momentului în care nu doar noi, dar noi în primul rând şi apoi toată lumea europeană vor geme de cunoştinţe şi vor visa – şi seara, şi dimineaţa – profilul unei societăţi de aur, numită „societatea informaţională”. E aproape surprinzător că, chiar şi azi, după atâtea scene de epopee comică, un ministru aparţinând unui anume spectru politic poate observa acest „detaliu”, în vreme ce „colegii” lui din Berthelot de până acum, excepţia a constituind-o, desigur, hulitul Funeriu, au visat mereu la mutarea tuturor şcolilor de bază în oraşe, în sate rămânând doar biserica şi, eventual, preotul, pentru înmormântări…
Aşadar, poate că chiar e cazul să se facă o nouă lege a Educaţiei, multă lume spune asta. Eu nu pot spune acum dacă e bine, fiindcă mă tem că se va face din nou o Lege a Educaţiei, „dinadins”, în vreme ce şcoala va aluneca mai departe la… vale. Parcă înţelegând asta, actualul prim-ministru a făcut şi el, tot recent, o declaraţie la fel de surprinzătoare, pe care puţină lume a remarcat-o. Şi dacă, într-adevăr, trebuie să luăm în serios declaraţia unui prim-ministru, atunci spusele sale trebuie consemnate aici: o nouă lege a Educaţiei nu se va face acum repede, în iunie, ci atunci când „toată lumea va fi de acord”. ~n spatele cuvintelor, pe care deocamdată, repet, trebuie să le luăm în serios, se iţeşte, incredibil, ideea că ar cam fi cazul să se termine cu „legile dinadins” ale educaţiei. Şi poate că, receptând mesajul, înţelegând parcă mai bine starea lucrurilor, actualul ministru nu s-a mai grăbit cu termenele. N-a mai considerat anul 2015 ca anul hotărâtor, deşi decembrie a rămas totuşi termen-limită.
Nu ştiu dacă reacţia primului-ministru e cea care a provocat temperanţa în strada Berthelot în ceea ce priveşte elaborarea unei noi legi a educaţiei; oricum, un draft cu destule probleme a fost pus în discuţie. Dar nici nu-mi imaginez că actualul ministru, Sorin Cîmpeanu, care a terminat „Sava” şi a dat un examen de treaptă, ar fi înţeles cu totul ceea ce grăbiţii radicali de toate chipurile n-au înţeles mai deloc până acum. Şi anume că e posibil ca, între timp, să se fi acumulat o anume experienţă critică, poate chiar şi o masă critică corespunzătoare unei schimbări reale, şi că sunt decantate deja câteva viziuni care ar putea fuziona. Că exclusivismul „legilor dinadins” ar putea fi, în cele din urmă, depăşit.
Sau poate nimic din tot ce-am presupus eu aici nu se va confirma şi lucrurile trenează deocamdată doar pentru a se testa reacţiile celor sătuli de „vizionarismele” anterioare ale unor miniştri decişi să-l concureze pe Spiru Haret. (Uneori nu mi-a fost deloc clar în ce fel s-a voit această concurenţă, dar evident că s-a dorit, aceasta fiind şi moneda favorită arătată la fel de fel de întâlniri nu doar de miniştri, ci şi de alte figuri respectabile, dar care nu au avut vreodată tangenţă cu domeniul. Adică în acele ocazii `n care, de regulă, trecutul învăţământului românesc era evocat pentru scopuri dintre cele mai amestecate: recuperarea patriotismului, revitalizarea şcolilor de meserii, modernizarea programelor etc.)
Din păcate, o nouă reformă, centrată pe învăţământul de bază, pe observaţia dedusă din spusele ministrului Cîmpeanu cum că un examen la clasa a VIII-a ar deveni inutil în condiţiile în care învăţământul de zece ani s-ar încheia cu un examen de sfârşit de ciclu, o reformă de acest tip, aşadar, comportă serioase şi dificile probleme de coerenţă, atâta vreme cât s-a declanşat proiectul scrierii noilor programe şi a noilor manuale, fără ca vechea arhitectură curriculară să fie fost refăcută dintr-o altă filozofie, subordonată clar învăţământului de bază. Vom asista, probabil, dacă o nouă Lege se va face, la noi şi bizare apariţii de tip struţo-cămilă.
Realitatea este că la un moment dat toate contradicţiile acumulate de miniştri „jucăuşi” în sistem cer plata şi momentul acesta nu mai e departe, căci învăţământul chiar ar putea deveni foarte curând, cum îi place cuiva să spună, „o chestiune de siguranţă naţională”.
Adrian COSTACHE