Motto: „Prima datorie a şcolii este de a forma buni cetăţeni, însufleţiţi de cea mai neţărmurită iubire pentru ţară, de respect pentru legile şi instituţiile ei…”(Spiru Haret)
În cele ce urmează încerc să exprim câteva dintre preocupările şi frământările unui dascăl de modă veche poate, dar care nu uită că societatea este într-o continuă evoluţie, implicit, transformare, în care noul pătrunde insidios în toate cele ce înseamnă societate.
În aceste zile, majoritatea oamenilor şcolii, dar şi unii politicieni animaţi de sentimente mai bune faţă de ceea ce înseamnă educaţie sunt preocupaţi de proiectul unei noi legi a educaţiei.
Din capul locului susţin o nouă legislaţie, care să se concretizeze practic în trei legi: Legea învăţământului preuniversitar, Legea învăţământului universitar şi Statutul personalului din învăţământ.
Susţin acest punct de vedere deoarece problematica învăţă­mântului preuniversitar se deosebeşte net de cea a învăţământului universitar.
Ca argument, învăţământul preuniversitar cu toate treptele sale trebuie să asigure obligatoriu instrucţia şi educaţia pentru toţi copiii şi tinerii cu vârsta de până la 18 ani, pe când cel universitar nu are caracter de obligativitate, şi nici nu trebuie să aibă.
Pledez pentru o lege a personalului din învăţământ şi, când afirm aceasta, am în vedere toate categoriile de personal care funcţionează în sistemul preuniversitar, şi mă refer aici la personalul didactic, personalul didactic auxiliar şi aşa-zisul personal nedidactic.
Desigur, nu este acum cazul să argumentez de ce şi personalul nedidactic, dar este suficient să amintesc rolul deosebit pe care îl au îngrijitoarele din grădiniţele cu program prelungit, femeile de serviciu în educarea spiritului gospodăresc etc.
Noul, de fapt vechiul proiect de lege, are o serie de prevederi care sunt demne de reţinut şi de a fi cuprinse în noua legislaţie.
De remarcat obligativitatea prezentării unui raport anual despre starea învăţământului în Parlamentul României.
Pentru a nu fi doar un punct de pe agenda de lucru a Legislativului, Parlamentul poate să aprobe sau să respingă raportul, ceea ce ar duce, implicit, la o mai mare responsabilitate din partea ministrului, în felul acesta fiind obligat să cunoască şi să se implice în problematică în profunzime şi să nu se situeze doar pe poziţia unui simplu politruc ce execută ordine venite de la partid.
De asemenea, este lăudabilă înfiinţarea Bibliotecii Şcolare Virtuale şi a Platformei Şcolare de e-learning, ceea ce ar duce la perfecţionarea actului didactic şi ar deveni un instrument facil de abordat pentru toţi elevii.
Un lucru extrem de util, având în vedere starea materială precară a unui număr important de familii, este acordarea la naşterea fiecărui copil a sumei-echivalent de 500 euro pentru studii. La acest capitol, relevant este faptul că fiecare părinte poate vira în cont anual 2% din impozitul pe salariu.
Acest fapt poate contribui, major, la preocuparea părinţilor pentru formarea profesională a copiilor lor.
O prevedere a proiectului care a stârnit multe controverse, cu argumente pro şi contra, este problema admiterii la liceu.
Personal, înclin spre această variantă, care timp de mulţi ani s-a constituit într-o formă de evaluare care a determinat un interes mult mai mare pentru învăţătură atât din partea elevilor, cât şi a părinţilor şi nu în ultimul rând a profesorilor.
De ce să nu recunoaştem că o asemenea formulă de admitere ar crea o stare de emulaţie măcar în rândul profesorilor care predau disciplinele care vor fi determinante în admitere.
Evident că proiectul scos pe tapet are mult mai multe aspecte pozitive, dar, ca la orice proiect, înregistrăm şi o serie de prevederi care, cel puţin personal, şi sunt convins că şi alţi colegi îmi împărtăşesc reţinerile, nu au ce căuta în interiorul acestuia.
În primul rând, nu sunt de acord cu termenul „învăţământul – serviciu de interes public”.
Cu toată consideraţia pentru cei care au propus acest termen, însă nu cred că a face educaţie şi instrucţie înseamnă a presta un serviciu.
Învăţământul prin însăşi esenţa lui este de interes public.
O altă prevedere care se menţine în proiect şi a provocat mari probleme este aceea a „costului standard per preşcolar, elev, cost care constituie fundamentul finanţării de bază.
Costul stabilit nu a fost îndeajuns, nu s-a ţinut cont de condiţiile geografice, sociale, materiale şi, chiar dacă s-au făcut corecturi, acestea au fost insignifiante şi am ajuns să desfiinţăm numeroase unităţi şcolare şi să purtăm sute de mii de copii pe drumurile desfundate ale patriei.
Dacă la începutul secolului XX s-au construit şcoli în toate localităţile României, am ajuns, din cauza acestui concept, total străin de ceea ce înseamnă învăţământ, să desfiinţăm şcoli, să comasăm şcoli într-un ritm demn de o cauză mai bună.
Vrem să formăm un om al zilelor noastre, care, vrea, nu vrea, se înscrie în marele proces de globalizare, de informatizare totală, însă o bună parte dintre copiii noştri nu au nici măcar şcoală în satul lor.
Statul este cel care are obligaţia, prin Constituţie, să asigure dreptul la învăţătură fără niciun fel de discriminare. El este cel care trebuie să asigure, fără a ţine seama de eventuale oprelişti, toate facilităţile pentru a avea acces la educaţie.
Nu îmi propun să fac în acest material un expozeu extins asupra a ceea ce este bine sau rău în acest proiect, dar cred cu putere că nu mai trebuie să cădem în imensa şi impardonabila greşeală de a adopta o legislaţie a educaţiei prin asumarea răspunderii de către guvern, adică în afara unui cadru democratic, fără dezbatere publică şi fără a ţine seama de interesul naţional.
Noua legislaţie trebuie să recredibilizeze şcoala românească astfel încât să repună învăţământul acolo unde îi este locul.
Legislaţia privitoare la educaţie trebuie să reglementeze obligaţii pentru toţi actorii implicaţi, trebuie să aibă în vedere nevoile, dar şi posibilităţile româneşti, o legislaţie care să abandoneze copierea unor modele care nu au nimic de-a face cu tradiţiile noastre şi valorile idealului educaţional.
Întreaga lume este în criză în domeniul învăţământului şi sunt bine cunoscute preocupările unor state cu sistem educaţional pe care îl invidiem, ca efect al globalizării şi mai ales prin impunerea unui principiu în care numai competenţele strict profesionale sunt prioritate, eliminând sau ignorând celelalte valori.
Este nevoie de o legislaţie a stabilităţii în sistemul educaţional, o legislaţie clară, care să nu lase loc de interpretări şi mai ales să nu fie contestată demagogic de un partid sau altul.
Sunt convins că mulţi dintre colegii noştri doresc o legislaţie care să fie în interesul întregii naţiuni, o legislaţie care să permită tinerilor, atunci când absolvă o formă de învăţământ sau alta, să stârnească invidia, dar şi respectul cetăţenilor din Europa unită.
Stimaţi politicieni, mulţi dintre dumneavoastră oameni de şcoală, lăsaţi vanităţile, interesele politice meschine şi adoptaţi o legislaţie pentru viitor, care să fie un motiv de mândrie pentru orice parlamentar, indiferent de partidul din care face parte. În acest domeniu nu există decât un singur partid: România.
Prof. Virgil POPESCU, Preşedinte SIIP Timiş