Ion C. Ştefan, profesor mulţi ani la Colegiul Matei Basarab, din Bucureşti, este autorul unui recent roman publicat la Editura Semne: Iubirea cea din urmă. Ion C. Ştefan este un scriitor prolific, numărând la activ peste 20 de volume, dacă memoria nu mă înşală, cele mai multe în proză. Multă vreme (decenii adică!) autorul a scris şi poezie: o lirică cuminte, adesea ocazională, integrabilă într-un tradiţionalism târziu, o lirică „de fundal” în care timbrul propriu era greu de identificat. Un sentimentalism civic, dar şi personal dădea conţinut celor mai multe dintre textele sale poetice, a căror identitate se regăsea într-o anume delicateţe a imaginii, răsărită dintr-un exerciţiu îndelungat asupra cuvântului.
Romanul „Iubirea cea din urmă” este, în egală măsură, un exerciţiu de „didactică a imaginarului”, ca şi un spaţiu pseudoepic pentru o desfăşurare în fond lirică. Lectura romanului trimite, dincolo de jocul (post)postmodernist al convenţiilor, gustat, probabil, atât de specialişti, cât şi de cititorul de rând, la un text al iubirilor târzii, marcate de mici cenzuri, depăşite în finalul cărţii printr-o explozie târzie a erosului. E o iubire marcată iniţial de ezitări, distilată în bună măsură de senzualitate, deşi proiecţiile şi fantasmele asociate erosului nu sunt puţine. Nu doar o anume cenzură, ce ţine de vârstă, particularizează însă romanul de dragoste dintre Alexandru, profesor şi medic, septuagenar, şi Cătălina, fostă studentă. E vorba în acest roman şi de arhitectura specială, deşi aparent „con­venţio­nală”, a sufletului celor doi, fiindcă în realitate ei se consideră a fi proiecţii ale unui ideal erotic: sufletele-pereche. De altfel, aici rezidă şi o parte a interesului pentru carte. În conturul celor două personaje, adică ce amintesc vag de „cuplul” din Adela lui Ibrăileanu… În consecinţă, epicul este relativ restrâns, autorul bazându-se mai degrabă pe glosarea emoţiei şi într-o anumită măsură pe valenţele stilistice.
Dincolo de aceste caracteristici, rămâne însă preocuparea pentru construcţie, care dezvăluie în autor un bun cunoscător al convenţiilor literare. Astfel, personajele, „reale” şi „fictive” în egală măsură, se ponderează reciproc în carte. „Modelele” din lumea reală sunt „convocate” de autor pentru a „judeca” imaginarul, cartea fiind scrisă de fapt în două variante: una care ar fi trebuit să fie publicată cu titlul „Ultima iubire” (dar apare între timp un roman tocmai cu acest titlu!) şi alta, care este chiar romanul „Iubirea cea din urmă”. Sunt, desigur, jocuri livreşti ale scriitorului, care încearcă să recupereze convenţiile postmodernis­mului, formalizându-le şi mai mult. Dar jocul convenţiei nu se opreşte aici. Scriitorul, care nu vrea să fie şi narator totodată, delegând convenţia de narator-personaj lui Alexandru, îşi articulează substanţa romanescă pe baza unor citate din câteva zeci de autori, integrate uneori neaşteptat în structura cărţii. Funcţia citatelor, ca şi a motto-urilor, ar fi aceea de a potenţa ideile-mesaj proprii. Ce rezultă de aici?!… Un gen de intertextualitate care dă cărţii, pe alocuri, o valoare de eseu, dar şi o anume dimensiune de intelectualitate, interesantă de multe ori.
Ion C. Ştefan nu este neapărat un creator epic de „forţă”. El rămâne fundamental un liric, un „poet” în proză adică, oricâte subterfugii ar folosi pentru a-şi masca natura adevărată a propriilor disponibilităţi creatoare. De altfel, aprecierile critice favorabile privesc în special genul scurt, unde reuşitele autorului sunt mult mai evidente.
Una peste alta însă, cartea se citeşte cu un anume interes, iar jocul convenţiilor ajută textul în intersectarea de sensuri. Scriitura este în genere îngrijită, nu scade adică sub un anumit nivel, chiar dacă, din când în când, apar stereotipii gazetăreşti. Trimiterile livreşti sunt numeroase, făcute ca la „carte”, profesoral adică. Ion C. Ştefan şi-a însuşit temeinic o „didactică a imaginarului”, pe care încearcă s-o dezvolte în „Iubirea cea din urmă” şi, în bună parte, reuşeşte…
Nu lipsite de importanţă sunt şi fragmentele de eseu care dezvoltă mici „teorii” (iubirea e un fel de vibraţie, de energie, creierul reactualizează erosul după un tipar deja format, sărutul este un element-cheie al erosului, iubirea târzie e un fel de contrapondere la spaima de moarte etc., etc.).
Nu lipsesc din roman nici ingredientele vieţii amoroase moderne: divorţul, căsniciile ratate aşadar, creşterea unui copil de către mamă, sau căsnicii păstrate doar de formă, stinse, în fond şi demult, în indiferenţă şi blazare, ca şi aluziile discret licenţioase… Aşa cum nu lipsesc nici notaţiile de natură uneori surprinzătoare şi luminoase.
 
Adrian COSTACHE