Învățământul în Bucovina

Recent, la Editura George Tofan, din Suceava, a apărut cartea „Învățământul în Bucovina”, autor George Tofan. Ediția a fost îngrijită de profesorii Traian Duminică, Gavril Irimescu și Gheorghe Giurcă, din municipiul Suceava. În „Cuvânt înainte”, prof. Gh. Giurcă explică ordonat, cu date și fapte, cum, după un veac de la dorința și demersurile autorului George Tofan de a publica această carte, abia acum s-a reușit ca lucrarea să vadă lumina tiparului la SC ROF Suceava. Lucrarea a fost păstrată în manuscris de prof. Emanuil Iliuț, care a „dactilografiat-o și a cizelat-o cum a crezut el că e mai bine”. A urmat regimul comunist, timp în care „era interzis chiar să pronunți numele Bucovina, nicidecum să se vorbească despre viața culturală de aici, cu atât mai puțin să se publice vreo lucrare cu asemenea temă”. Emanuil Iliuț a predat lucrarea Bibliotecii Naționale Pedagogice din București. Profesorul Gavril Irimescu, consătean peste vremi cu George Tofan, ca director al Direcției Județene Suceava a Arhivelor Naționale, a făcut o copie xerox după lucrarea „Învățământul din Bucovina”. Acum răspunderea tipăririi cărții, după aproape o sută de ani, și-au asumat-o cei trei profesori de la Casa Corpului Didactic George Tofan, din Suceava: Traian Duminică, Gavril Irimescu și Gheorghe Giurcă, profesori care merită toată lauda și gratitudinea noastră. Profesorul Gh. Giurcă face o apreciere interesantă pentru oricare autentic om al școlii: „…oferim cititorului interesat de o asemenea problemă informații prețioase referitoare la soarta școlii românești de aici (Bucovina), informații mai puțin sau deloc cunoscute până în prezent. Ne împlinim astfel o datorie morală față de unul dintre cei mai renumiți oameni de școală pe care i-a avut Bucovina”.
Lucrarea lui George Tofan este formată din două părți, și anume: Învățământul în Bucovina și Literatura didactică primară. În cartea „Învățământul în Bucovina”, partea I, în „Introducere” autorul scrie clar cum a fost prezentată Bucovina pentru a-i „reduce pe cât posibil importanța elementului românesc” prin scrierile autorităților și scriitorilor străini. Bunăoară, Enzenberg, al doilea guvernator militar al Bucovinei, într-un raport păstrat în arhiva Ministerului de Interne, scria: „Bucovina se aseamănă cu un imaș mare și puținii ei locuitori lasă numai în seama naturii grija pentru cele trebuincioase vieții, la care contribuie în prima linie creșterea vitelor. În astfel de împrejurări primitive e ușor explicabilă sălbătăcia populațiunii de acolo, care n-are nicio noțiune de religie și drept… Unul din istoricii Bucovinei, I. Polek, scrie că școala și cultura erau într-o stare foarte proastă”. De aceeași părere erau și istoricii F. Zieglauer și R. Kaindl. Toate aceste scrieri urmăreau să fie pus în evidență „meritul celor care au civilizat o țară și un popor sălbatec și tot așa de evidentă e și recunoștința ce le-o datorăm”. O astfel de idee s-a extins… „până a ajuns o credință generală care ni se aruncă în față la orice ocaziune”. În continuare autorul face referiri la starea culturală a Principatelor Române și enumeră cei mai importanți învățați, începând cu Dimitrie Cantemir. Sunt evidențiate momentele dezvoltării școlilor mănăstirești, domnești, urbane și rurale, pornind din Moldova din vremea domnitorului Grigore Ghica. Aici avem multe date concrete privind evoluția învățământului în Bucovina.
Partea a II-a, Codicile școlare, partea cea mai extinsă a cărții, cuprinde descrierea instrucției populare pornind de la clasificarea școlilor primare inferioare și superioare (parohiale, superioare și școli civile) cu prezentarea organelor de control. În legea din 1806, intitulată „Constituția politică a școalelor primare, zise școale germane – în opoziție cu cele latine – în provinciile germane împărătești și regale” (pe scurt, Codicele școlar) erau cuprinse toate reglementările și dispozițiile, „o icoană a legiuirii școlare din acea vreme”. Sunt prezentate școala primară, instituție comunală, limba de predare, școala pentru pregătirea învățătorilor și obiectele de studiu, dar și controlul școlar, pornind de la Ministerul Cultelor și Instrucțiunei. Și tot în această parte a cărții sunt enumerate localitățile în care se vor înființa școli (15 la număr) și subordonarea acestora la Consistoriul din Cernăuți: Cernăuți, Siret, Rădăuți, Vicove, Storojineț, iar din anul 1860 au intrat în funcție alte școli noi, fiind organizate în noi consistorii: Suceava, Câmpulung, Ceremuș, Coțmani și Nistru. Dreptul la un învățământ în limba noastră s-a accentuat „tot mai stăruitor”. Alexandru baron Hurmuzachi a rostit la a patra adunare generală a Societății pentru Cultură din Cernăuți o conferință în care face o caldă pledoarie pentru limba română în școli, acesta fiind „dreptul nostru, un drept la care nu putem renunța”. Sunt prezentate legi și regulamente școlare, dar și personalități ale învățământului, între care: Samuil Andrievici, Blajevici Teoctist, Ianovici Vasile, Drogli Ion, Ieremievici-Dubău Nicolae, Vicol Mihaiu, Eusebius Popovici, Dimitrie Isopescu, Litviniuc Ioan, Bendela Teofil ș.a. Despre Dimitrie Isopescul autorul cărții a scris: „Unul dintre cei mai de seamă bărbați de școală ai românilor bucovineni, Dimitrie Isopescul, directorul Școalei Normale de Învățători și Învățătoare din Cernăuți, mai târziu inspector al învățământului primar, vorbind despre învățământul românesc spune că în Bucovina nu erau școli deloc”.
Frumos este tratată formarea și evoluția literaturii didactice românești din Bucovina. Din paginile acestei cărți aflăm greutățile și stăruința cu care românii s-au luptat pentru înființarea de școli și pentru obținerea dreptului la învățământ în limba română. Prima condiție era asigurarea de manuale școlare în limba română. În coloanele ziarului „Patria”, s-a scris: „…Tot atât de grav este că țara unde se află Suceava, Putna, Voroneț, Sucevița, Cozmin etc., cu monumentele sale, să învețe copilul de școală despre Friedric Barbă-Roșie, lupta de la Varșovia etc. și nici habar să nu aibă despre Dumbrava Roșie sau despre eroul ale cărui oseminte zac la Putna sau despre Domnița al cărei păr se păstrează cu pietate la mănăstirea din Sucevița”.
 
Petru BEJINARIU