Ceea ce foarte larg numim proiecte din/cu fonduri europene a generat în perioada 2007-2013 o mulţime de lucruri bune şi stări benefice în domeniul Educaţiei, care altfel nu s-ar fi realizat. Oportunitatea şi mecanismul s-au prelungit cu doi ani. Acum, şi prelungirile s-au terminat. Ca urmare, ar fi momentul să se vadă într-un mod mai aşezat, mai obiectiv şi mai practic ce rămâne în urmă. Entuziasmul momentelor finale pentru fiecare proiect a înglobat inclusiv satisfacţia ieşirii la liman.
Ce era de raportat în documente, ce a primit certificare şi ce se poate arăta cu degetul s-a consemnat şi s-a produs. Tot în termeni birocratici, de a doua zi a început sustena­bilitatea. Dar în termeni concreţi, mai ales pe măsura investiţiei mari de bani, de muncă, de timp, frecvent de nervi şi de emoţii, uneori şi de sănătate? Totul funcţionează, toţi produc?
Practic, din 2010 (de când au început proiectele europene să fie derulate de-adevăratelea) încoace s-au produs şi s-au lansat numeroase ghiduri, studii, cercetări, strategii etc., s-a oferit consiliere, s-au derulat stagii şi programe, s-au format formatori şi lucrători, s-au ţinut concursuri. Orice s-a proiectat şi s-a făcut a vizat lăsarea unei urme aducătoare de progres, de utilitate, de cunoaştere. Echipe de proiect, cu experţi (foarte mulţi, chiar experţi în domeniile lor) au produs ceva, aşa cum scrie la carte, adică au desfăşurat activităţi, au atins obiective. Vorba este în ce măsură se foloseşte ceea ce ei au făcut. De exemplu, s-au elaborat ghiduri, multe de tot şi de tot felul, dar mai ales pentru practică. Sigur că, într-un fel, a fost valorificată o tendinţă alimentată de o temă „cu trecere”, aceea a nevoii de a lega pregătirea teoretică, din clasă, cu activitatea practică, din întreprindere sau instituţie. În sens larg, deficitul de pregătire pentru viaţă asigurată de şcoala românească, frecvent invocat, a deschis calea acceptării a unei mulţimi de proiecte având ca obiectiv buna pregătire practică, enunţat aproape invariabil cu aceleaşi cuvinte. Bine ar fi de acum încolo să se şi valorifice producţia de bune practici şi de materiale create în contextul stagiilor de practică din proiectele susţinute din resurse europene, chit că mai comodă este menţinerea în formalismul obişnuit pe la noi.
În contextul aceloraşi activităţi practice riguroase facilitate de proiectele europene s-a produs o largă profesionalizare pe diverse trepte ale competenţei. Probabil este dificilă o „numărare” a celor care, odată formaţi prin diversele cursuri şi stagii, chiar şi-au găsit o cale de urmat şi activează în prezent, fiind câştigaţi pentru societate, pentru economie şi pentru ei înşişi. Cert este că sună trist poveşti precum aceea spusă de un asemenea beneficiar de profesionalizare printr-un proiect european tocmai într-o împrejurare când cică erau de spus poveşti de succes. Cel în cauză zicea cam aşa: inclus în grupul-ţintă al unui proiect de formare profesională, absolvent, calificat, certificat (ba pregătit şi pe deasupra, fiindcă voia să fie bun de tot în meserie), a crezut că va fi angajat mai repede la o treabă după ştiinţa de carte şi de meserie şi remunerată pe măsură. S-a înşelat. I s-a spus de-a dreptul că e prea calificat, iar angajatorii (nu doar unul) s-au declarat mult prea puţin pretenţioşi în ceea ce ar trebui să însemne treabă de calitate, complexă etc.
Recent, au fost aduse în discuţie, din nou, cele trei sisteme informatice integrate pentru învăţă­mântul  superior din România create în cadrul proiectului cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, intitulat „Politici bazate pe evidenţe şi impactul asupra pieţei forţei de muncă (INFO-HE)”, de către Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior, Cercetării, Dezvoltării şi Inovării (UEFISCDI) şi (re)lansate cu anumite perfecţionări de ordin tehnic şi mai ales cu scopul de a se atrage atenţia asupra cerinţei, utilităţii şi chiar obligativităţii instituirii coerenţei administrative care altădată se numea ordine şi disciplină. Impersonalul „a se atrage atenţia” pare să semene a prag ori a cheie în toată problema: cine să atragă atenţia de fapt şi prin ce formă administrativă? Executivul printr-o hotărâre, ministerul de resort printr-un ordin, Legislativul printr-o lege? Dar lege, a reieşit cu ocazia prezentării organizate la Institutul Naţional de Statistică, există încă din 1991: Legea Educaţiei Naţionale. Explicaţia pentru greutatea punerii în funcţiune a sistemelor respective se deduce uşor văzând cum le cheamă: „Registrul Educaţional Integrat (REI)”, „Registrul Matricol Unic (RMU)” şi „Studenţi, Absolvenţi şi Piaţa Muncii (SAPM)”. Adică sunt „instrumente esenţiale pentru îmbună­tăţirea capacitaţii sistemului de învăţământ superior de a oferi servicii educaţionale de calitate pentru managementul universitar şi piaţa muncii”, deci odată pornite, vor permite tocmai ceea ce prin diverse locuri din spaţiul Educaţiei de la noi este dosit: cunoaşterea numărului real de studenţi, evidenţa programelor de studii, a actelor. Diversele câştiguri individuale ale unora vor sucomba. Va rezulta în schimb marele câştig dat de încrederea în şcoala românească. Vorba cuiva, în contextul prezentării în discuţie: încrederea în Educaţie şi Cercetare este dată de transparenţă. Or, tocmai transparenţa este evitată de cei care nu vor să fie văzuţi de lumea din jur aşa cum sunt.
Florin ANTONESCU