Experimentul, resursă indispensabilă pentru un act instructiv-educativ de calitate

32

experiment 2„Să nu te opreşti niciodată din a-ţi pune întrebări, curiozitatea stă la baza existenţei.”
(A. Einstein)
Procesul de predare a ştiinţelor are la bază experimentul atât ca metodă de investigaţie ştiinţifică, cât şi ca metodă de învăţare. Experimentarea şi observarea nemijlocită a realităţii constituie cei doi stâlpi de susţinere ai unei metodologii active în predarea ştiinţelor, deziderat exprimat încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea de adepţii „şcolii active”.
Prin intermediul acestor discipline, elevul începe să cunoască mediul în care trăieşte şi procesele din jurul său. Aceasta implică transformarea elevului din spectator în actor al activităţii ştiinţifice. În acest fel se evidenţiază necesitatea pregătirii elevului nu ca pe un cercetător şi om de ştiinţă, ci ca pe un cetăţean care să utilizeze demersul ştiinţific în vederea înţelegerii şi participării active la viaţa socială. Chimia şi celelalte ştiinţe ale naturii au rolul de a continua drumul deschis de înaintaşi, de a elucida misterul şi de a dezvolta curiozitatea tinerilor. Realizarea obiectivelor specifice ştiinţelor se face folosind metoda experimentului ştiinţific, metodă de bază în studiul lumii înconjurătoare şi calea principală în dobândirea cunoştinţelor prin efort propriu.
Experimentul este o metodă de dobândire a cunoştinţelor şi de formare a priceperilor şi a deprinderilor de muncă intelectuală şi practică ce permite o intensă antrenare a elevilor şi o participare deosebit de activă a acestora în procesul instructiv-educativ şi are un caracter accentuat aplicativ, cu o pondere deosebită în formarea deprinderilor practice ale elevilor având la bază intuiţia. A experimenta înseamnă a-i pune pe elevi în situaţia de a concepe şi a practica ei înşişi un anumit gen de operaţii, cu scopul de a observa, a studia, a dovedi, a verifica, a măsura rezultatele. Experimentul implică activităţi de provocare, reconstituire şi modificare a unor fenomene şi procese, în scopul studierii lor. Relaţia experiment – învăţare prin descoperire, de fapt relaţia metodă – procedeu, este o relaţie dinamică: metoda poate deveni ea însăşi procedeu în cadrul altei metode, tot aşa cum un procedeu poate fi ridicat la rang de metodă la un moment dat.
Elevii trebuie antrenaţi nu numai în observarea directă a unui experiment, ci şi în executarea individuală şi pe grupe a acestuia.
În activitatea de cunoaştere prin experiment, profesorul utilizează potenţialul latent al elevului, stimulându-i diferite activităţi mentale, care vor determina anumite laturi ale personalităţii sale.
Orice experiment trebuie să implice procesele gândirii concretizate în interpretarea fenomenelor observate, deducerea concluziilor, analiza şi compararea datelor experimentale obţinute, generalizarea unor cazuri particulare, transferul în alte contexte teoretice, sesizarea interrelaţiilor dintre domeniile teoretice şi cele aplicative.
Ca metodă de explorare a realităţii – experimentul – direct sau indirect, folosită în predare şi învăţare, are o deosebită valoare formativă, întrucât dezvoltă elevilor spiritul de observare, investigare, capacitatea de a înţelege esenţa obiectelor şi fenomenelor, de prelucrare şi interpretare a datelor experimentale, interesul pentru cunoaştere etc.
Experimentele aduc elevii în faţa realităţii, ajută elevii să studieze pe viu, să fie în contact direct cu realitatea sau cu substitutele acesteia – îi determină pe elevi să înveţe prin descoperire.
Un rol important în cadrul experimentului îl are şi observarea, care are o deosebită valoare euristică şi participativă, deoarece permite o percepţie polimodală pe baza a cât mai multor simţuri, detectarea şi extragerea unei informaţii noi prin eforturi proprii, dezvoltarea gândirii critice. Prin intermediul ei se urmăreşte explicarea, descrierea şi interpretarea unor fenomene printr-o sarcină concretă de învăţare, totodată contribuind la formarea şi dezvoltarea unor calităţi comportamentale, precum: consecvenţa, răbdarea, perseverenţa, perspicacitatea şi imaginaţia; gândirea cauzală, spiritul de observaţie şi de colaborare.
Utilizarea metodei experimentale în studiul ştiinţelor este importantă prin contribuţia adusă la formarea şi dezvoltarea personalităţii elevilor.
Astfel se realizează: a) cultivarea spiritului de observaţie asupra lumii înconjurătoare; b) cultivarea creativităţii gândirii – elevii redescoperă prin eforturi proprii adevăruri deja cunoscute; c) stimu­larea imaginaţiei creatoare pentru găsirea de soluţii la probleme practice concrete.
Experimentul de laborator are funcţii multiple: îi pune pe elevi în situaţia de a provoca şi produce fenomene şi procese pe cale experimentală; determină formarea unor deprinderi de lucru cu aparatura specifică ştiinţelor prin însuşirea şi aplicarea unor metode şi tehnici de lucru corespunzătoare; asigură descoperirea, aprofundarea şi verificarea cunoştinţelor de către elevi; accentuează caracterul formativ al învăţământului prin dezvoltarea la elevi a spiritului de investigaţie şi observaţie, a gândirii flexibile, fluide, originale.
Lucrările experimentale au un pronunţat caracter activ-participativ: în primul rând, elevii vor fi curioşi la desfăşurarea experimentului de către profesor, iar apoi se vor implica prin propriile acţiuni la realizarea acestuia. Bucuria succesului obţinut prin realizarea unei sarcini de lucru determină creşterea încrederii în forţele proprii şi oferă elevilor criterii corecte de autoevaluare, necesare în competiţia cu ceilalţi.
Învăţarea prin metoda experimentului ştiinţific presupune cen­trarea activităţii pe elev, determinând noi relaţii profesor – elev, favorizează dispariţia barierelor de comunicare şi a sentimentului de „frică” faţă de profesor.
Urmărind atent şi permanent elevii, profesorul poate să descopere şi să cultive înclinaţiile acestora spre activitatea practică, ce poate fi hotărâtoare în alegerea viitoarei profesii.
Mariana BLĂNARU