O știre a trecut aproape neobservată: numărul elevilor de clasa a XII-a care nu s-au înscris anul acesta la bacalaureat este impresionant. Cauzele sunt de bănuit: introducerea unui statut de normalitate (limitarea masivă a copiatului!) în linii mari la examenul de bacalaureat și, firește, starea generală a școlii. De altminteri, fapt absolut banal, examenele, când sunt asociate unei normalități instituționale, au darul de a „povesti” care este starea învățării în școală la un moment dat. Chestionând motivele pentru care elevii fie nu se mai înscriu la bacalaureat, fie „pică” bacalaureatul, ai o primă radiografie despre cum se stă în școala preuniversitară. Dincolo de aceste prime indicii, ar urma ca analize de profunzime să se desfășoare sub autoritatea unor instituții specializate (CNEE în primul rând!), dar, dintr-un motiv sau altul, asemenea analize lipsesc. Așa cum lipsesc, în multe cazuri, chiar și analizele din unitățile școlare cu probleme.
 Dar ce spune bacalaureatul despre starea școlii din ultimii ani? Punem întrebarea în condițiile în care, repet, exa­menul are, în linii mari, un aer de normalitate.
Ei bine, dacă luăm o disciplină ca matematica, de exemplu, aici lucrurile sunt cele știute: drama acestui obiect de studiu, nerezolvată până acum, o constituie modul în care conținuturile ajung la elevi, medierea didactică insuficientă fiind de cele mai multe ori cauza cauzelor. Poate că formula „me­diere didactică” poate părea preți­oasă sau obscură, dar prin ea nu facem altceva decât să reformulăm o situație quasi-generală a predării matematicii în preuniversitar: precara pregătire meto­dică a multor serii de profesori, la care se adaugă tot mai evident selecția adesea discutabilă a celor chemați să predea matematica. Fără îndoială că aproape toate disciplinele de studiu au această problemă, adică aceea de fi metamor­fozate în „discipline de învățare” din ceea ce sunt ele inițial, adică domenii de cunoaștere ale umaintății. Fenomenul e prezent în școala obligatorie mai ales, dar în egală măsură și în liceu. Chestiunea e de-a dreptul arborescentă și nu poate fi clarificată decât printr-un demers conjugat. Cert este că, dincolo de cazul mai mult sau mai puțin special al matematicii, mai toate disciplinele de bacalaureat sunt asociate unor feno­mene mai mult sau mai puțin specifice, izvorâte din această metamorfoză. Dacă luăm examenul de bacalaureat la limba și literatura română, câteva caracteristici sunt de observat. La subiectul I, de exemplu, cele mai multe probleme le ridică comentarea unui frag­ment/sec­vență de text, fie el poezie, proză sau text dramatic. Explicația e știută de aproape toată lumea și vine din dezechilibrul endemic al școlii românești între ceea ce înseamnă „predare academică” și abor­darea naturală, firească, com­pre­hensivă a unui text, indiferent de natura lui. Persistă în continuare în școala româ­nească ideea că textul beletristic ar fi un „alt fel de text”, ceea ce este adevărat, dar doar de la un moment dat. Căci până aici textul beletristic nu este altceva decât o succesiune de enunțuri care se cer identificate și înțelese în sensul generic al oricăruia text în care cineva face/trăiește/simte ceva. Or, tocmai această etapă este frecvent eludată sau realizată superficial în cadrul lecțiilor de literatură.
Dacă la subiectul I lucrurile pot fi, rezonabil, reduse la o asemenea discuție, subiectul al doilea (eseul argumentativ) relevă cu prisosință cât de puțin este elevul învățat să gândească în școala românească. Nu voi intra aici în detalii, în sensul de a observa că acest eseu comportă și vehicularea unor repre­zentări minimale culturale, istorice sau despre sine ale candidatului/ele­vului, pentru că oricum aceste „di­mensiuni” ale ese­u­lui argu­men­tativ sunt trecute cu ve­derea din start prin limitarea com­po­ziției la 30 de rân­duri. Voi spune doar, ca o idee de fond, că școala de azi nu pare a fi în stare decât într-o mică măsură să producă „gândire autonomă”, „spirit critic”, adică acele competențe clamate de programa de limba și litera­tura română din liceu.
Trecând la su­biectul III, reali­zarea unui eseu despre un autor și un text din lite­ra­tura română, și aici lucrurile sunt teribil de stresante pentru candidat, iar discuția despre o asemenea realitate presupune timp și o analiză cauzală prodigioasă. Evoc însă în aceste însem­nări faptul că din nou elevul/candidatul se confruntă cu capa­citatea/competența de a lucra cu idei, de a face referințe la texte studiate. Și cauzele realelor difi­cultăți în realizarea eseului de la su­biec­tul III se știu, iar ele au ca principal punct de pornire absența generalizată a lecturii integrale sau pe fragmente a textului autorului dat. La această cauză prin­ceps se adaugă faptul că, mai ales pe parcursul liceului, abilitățile de muncă inde­pendentă se sub­țiază vizibil, iar rea­lizarea și valo­rificarea temelor ca forme ale muncii indivi­duale se face tot mai formal, în con­dițiile în care elevul pare a refuza tot mai evident realizarea unor ase­mene sarcini.
Iată, așadar, că, dacă luăm în discuție doar câteva dintre aceste posibile obser­vații, se poate con­tura în cele din urmă un tablou al stării școlii dintr-un anumit moment. Din păcate, în școala de azi, ideea de diagnoză a unei stări pare a fi fost împinsă undeva într-un orizont încețoșat, iar cei care să managerieze o asemenea perspectivă par a fi plecat pe alte meleaguri. Grav este, probabil, faptul că mai toată lumea s-a obișnuit cu această lipsă de rigoare, care de fapt vă­dește o evidentă scădere a calității actului educativ, fiindcă este evident că rigoarea ca modalitate de acțiune cere efort. Lăsând la o parte „cazurile fericite”, întrebarea care se pune este dacă într-adevăr corpul profesoral de azi, în ansamblul său, ar dori să participe la un asemenea efort al rigorii?!… Are acesta suficiente motive, dar și resurse pentru a oferi României de azi o perspec­tivă mai optimistă asupra școlii sau mai degrabă ne lăsăm cu toții fascinați de o „filozofie a vieții!” care ne spune că lucrurile, viața, trebuie să fie lăsate să curgă în ritmul lor, istoric poate?… Astfel, acceptăm ideea că „rigoarea”, ca și alte dimensiuni ale cali­tății unei activități, ca de altminteri orice azi, poate fi pusă sub semnul întrebării, discutată și discutabilă!…
Fără îndoială, și anul acesta exa­menele ne vor da, cu obiectivitatea câști­gată relativ recent, o imagine despre elevi, profesori, școală, societate. În col­țuri de cancelarii, colegi de-ai noștri vor comenta, pornind de la observațiile făcute la examen, conturând poate și posibile soluții. Dar bacalaureatul 2014 va trece, iar logica vieții se va impune din nou cu tirania cunoscută. Ceea ce în fond nu este nici rău, nici bine într-o lume ca a noastră, profund marcată de rupturi, de schizofrenii, de (uneori) in­supor­tabile diversități, de toleranță, dar și de autoritarism nostalgic, consumat în gol și tot mai mult idealizat.
Adrian COSTACHE