„Educația orientată pe elev/student” este un concept vehiculat des în ultima vreme. Paradigma profesorului-enciclopedie, în a cărui misterioasă mapă stă închisă cunoașterea, este deja demult depășită. Acest lucru se întâmplă mai ales datorită internetului, care facilitează accesul la un volum imens de informații. Pentru orice temă dată vom găsi o mulțime de pagini web, cărți, cursuri și tutoriale video cu mult peste capacitatea noastră de procesare (limitată drastic de timpul scurt pe care îl avem la dispoziție). Iată de ce azi vorbim despre profesorul-antrenor, profesorul care ar trebui în primul rând să ne învețe: cum să învățăm, cum să navigăm prin oceanul informațional, cum să filtrăm informațiile, cum să le integrăm, cum să le interconectăm și mai ales cum să le aplicăm practic. Tehnicile de gândire critică și creativă devin astfel instrumente indispensabile în asimilarea și producerea de cunoștințe. Toate bune și frumoase, însă din acest tablou lipsește un element esențial. Aveți o idee care ar fi acesta?
Diferiți experți în pedagogie afirmă la unison același lucru: „învățarea trebuie să se facă cu bucurie, elevul/studentul trebuie să meargă cu plăcere la școală”. Pe de altă parte, ca profesor, mă confrunt de multe ori tocmai cu lipsa de motivație din partea studenților. Foarte bine că „trebuie” ca învățarea să se facă cu plăcere, dar acest „trebuie” nu rezolvă singur problema! Un lucru este însă cert: motivația – acest motor afectiv pentru orice acțiune – este cheia problemei. Nu doar școala, ci și companiile private sunt preocupate tot mai mult de acest aspect, de care depinde direct productivitatea muncii și succesul. Este celebră deja comparația dintre culturile organizaționale Enron versus Google: prima bazată pe rigiditate, teroarea de a fi concediat, stimularea egoismului și reducerea individului la un obiect manevrabil, iar cea de-a doua bazată pe respect față de angajat și nevoile sale, flexibilitate, atmosferă destinsă și stimularea creativității. Este cea mai bună dovadă că „sistemul” (cultura organizațională) poate scoate ceea ce e mai rău într-un individ sau, din contră, ceea ce e mai bun.
Revenind la chestiunea educației, o problemă esențială este cum gestionăm motivația – atât a elevului/studentului, cât și a profesorului. Se nasc astfel o serie de întrebări: din ce cauză nivelul de motivație al elevilor/studenților este atât de scăzut (conform testelor PISA)? Care sunt factorii care influențează motivația? Cum poate influența profesorul motivația studenților? Ce anume din comportamentul acestuia demotivează elevii/stu­denții? Care aspecte ale culturii organizaționale actuale sunt de natură să motiveze/demo­tiveze profesorii? De exemplu, în mediul privat au fost identificate următoarele surse de demotivare: „prime egale pentru toți angajații indi­ferent de performanță, erori în procesul de recrutare a echipelor de management, promovări nejustificate ale unor colegi, mutarea pe poziții inferioare în urma deciziilor de restructurare fără motive întemeiate, lipsa de coerență a deciziilor de management, lipsa comuni­cării” (sursa: articol Delia Oniga, Ziarul Financiar, 2009). Câte dintre aceste probleme există și în cultura organiza­țională a sistemului de educație? Într-un interviu recent, fostul ministru Mircea Miclea spunea: „Lehamitea profesorilor de a-si preda materia la clasă contaminează elevul, care are aceeași lehamite în a învăța”. Adică ar trebui să rezolvăm întâi problema lipsei de motivare a profesorilor. Dar aceasta depinde de cultura organizațională a sistemului. Însă sistemul nu poate fi schimbat, deoarece schimbarea ar afecta relațiile de putere existente și echilibrul rețelei informale. Astfel cercul vicios se închide.
Pentru a nu încheia cu o concluzie pe cât de pesimistă pe atât de banală, să facem un efort de conturare a ceea ce ar putea fi totuși fezabil. Există o soluție de principiu care se poate aplica la orice nivel: a identifica ceea ce se află în sfera proprie de influență și a ne focaliza efortul doar pe acea zonă, având în minte principiile pozitive pe care vrem să le promovăm. Ce poate face elevul/studentul? Ideal ar fi să se poată automotiva și să-și asume propria educație. Nu am auzit ca un autodidact să nu fi reușit în viață. Ce pot face părinții elevilor/stu­denților? Cred că, în primul rând, să se intereseze ce se întâmplă cu copiii lor la școală. De asemenea, părinții s-ar putea organiza mai bine și ar putea aplica presiuni asupra sistemului, în sensul creșterii calității procesului educațional. Ce pot face profesorii? Un prieten profesor îmi spunea odată: „Maximul pe care îl poți aștepta de la acest sistem este să te lase în pace”. Ca și elevul/studentul, profesorul trebuie să se automoti­veze în pofida sistemului (sau, dacă nu poate, să își găsească un alt job). Pentru a-și putea face bine treaba, profesorul trebuie să învețe să nu-și risipească energia pe lucruri pur formale, fără miză. Faptul că îi pasă de elevi/studenți și că își iubește meseria va conta cel mai mult. Ce poate face sistemul (prin cei care se află în fruntea sa)? Nu mă interesează, nu are importanță, este în afara sferei mele de influență.
În fine, sper ca această nouă paradigmă propusă – „educația orientată pe motivație” – să atragă atenția mediului educațional asupra primei condiții, fără de care nimic nu se poate face: motivația.
Conf. univ. dr. ing. Marcel CREMENE