O întrebare nu ne dă pace de câteva zile: de unde ştie solistul trupei „Taxi” că „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”, de unde până unde a ajuns trupa „Taxi” la această concluzie. Nelămurirea noastră este mai mult retorică, pentru că cel dăruit cu această revelaţie ne dezvăluie şi sursa ei: visul.
Dincolo de calea iluminării, este interesant ce trebuie să înţelegem din ea. În primul rând, faptul că, plăcându-i „lemnul”, Celui de Sus nu-i sunt pe plac celelalte materiale, precum marmura, granitul, piatra, fierul, oţelul, arama, aurul, argintul, cristalul etc. De asemenea, că nu-I plac nici spaţiile vaste, locurile întinse, înalte, clădirile impozante. De aici, se poate trage concluzia că, în materie de biserici, Atotputernicul nu agreează edificii monumentale precum: Aghia Sofia din Constantinopol, Catedrala Notre-Dame de Paris, Basilica San Pietro de la Vatican, Saint Paul Cathedral din Londra, Catedralele din Köln şi Sevilla, Domul Sfântul Ştefan din Viena etc. Îi plac numai bisericuţele de lemn din Maramureş şi, eventual, mănăstirile din Bucovina (care şi ele au probleme, nefiind făcute numai din lemn, ci şi din zidărie).
Aşadar, omul care cântă a avut un vis, în care i s-au dezvăluit, direct şi fără echivoc, gusturile lui Dumnezeu. A aflat astfel un adevăr mare, pe care, în acord cu importanţa lui copleşitoare, cântăreţul ni l-a transmis tuturor pe Facebook, cel mai adecvat mijloc de comunicare când este vorba de teme mistice, teologice şi religioase. Şi ni l-a comunicat repetându-l cu obstinaţie smerită, convocând şi pe alţii să-l repete obsesiv, pentru ca, în cele din urmă, şi noi să-l înţelegem și să-l asumăm.
Cântecul, un fel de psalm laic pentru modestie şi împotriva Catedrala Mântuirii Neamului, comunică, pe lângă mesajul propriu-zis, certitudinea adevărului revelat, asociată cu o imperturbabilă încredere în sine şi cu o doză de ironie acid-critică la adresa celor care cad în păcatul mândriei şi al slavei deşarte. Cum suntem, adică, noi, ceilalţi, care împărtăşim ideea că poporul român trebuie să aibă, şi el, o Biserică emblematică, un edificiu spiritual cu valoare simbolică, o Mare Catedrală.
Interesant că, din câte se pare, artistul în cauză a fost ales ca vas al acestei revelaţii clare, care, de astăzi, nu mai lasă loc la îndoieli şi confuzii. De ce el? Doar Dumnezeu ştie. Nu şi marii ctitori,  împăratul Iustinian, Papa Iulius al II-lea, nu şi marii arhitecţi, zidari şi sculptori, precum Anthemius, Isidoros, Bramante, Michelangelo, Bernini, Brunelleschi, Christopher Wren şi ceilalţi. Probabil că aceştia nu au fost îndeajuns de smeriţi. În vis, prin revelaţie, aşadar, i s-a dezvăluit solistului acest lucru, pe care a ţinut să ni-l spună şi nouă pe calea muzicii sale specifice, narative, care oferă, în general, multă informaţie pe teme dintre cele mai diverse: câini, politică, criogenie, neputinţa de a spune „te iubesc”, karmă, Zen şi Feng Shui etc. Numai că nu trebuie să credem tot ce visăm. Pentru că, după cum ne învaţă marii duhovnici – care, orice s-ar spune, nu pot fi acuzaţi de lipsă de smerenie –, visele şi revelaţiile nu vin numai de la Dumnezeu.
 
Şi încă ceva, care nu vine nici dintr-un vis, şi nici dintr-o revelaţie: Dumnezeu are dreptul să-I placă tot ceea vrea El. Pentru că El a făcut şi lemnul, dar şi marmura, şi piatra, şi granitul, şi celelalte materiale. Şi nu trebuie să dea seama în faţa noastră despre ce Îi place şi ce nu. E bine să fim smeriţi, căci smerenia se întemeiază pe iubire. Dar NU smerenie este faptul de a pretinde tu, ca om, fie şi membru al trupei „Taxi”, că ştii ce-I place şi ce nu-I place lui Dumnezeu, ce preferă şi ce nu preferă „Cel de Sus şi din Veac” (cum Îl numeşte Arghezi). Şi iarăşi nu-i smerenie faptul de a-i critica, de la înălțimea adevărului numai de tine știut, pe ceilalţi, ignari și naivi, ținându-le, cu pilduitoare ironie, o exemplară prelegere cântată pe tema smereniei.
Trist este că, în această falsă lecţie despre smerenie, apar şi personalităţi ale culturii româneşti, care repetă, fiecare, cuvintele cu pretenţie de adevăr axiomatic. Trist este, în acelaşi timp, că, prin prezenţa lor, validează un mesaj îndreptat împotriva Catedralei Mântuirii Neamului. Mesajul implicit, care se citeşte dincolo de muzica vorbită a trupei şi de stihurile ei parabolice, poate fi acesta: noi, ca români, nu avem nevoie de o construcţie grandioasă, de un simbol al credinţei şi al identităţii noastre, noi trebuie să fim smeriţi, să rămânem într-un cvasi-anonimat existenţial, să nu ridicăm capul în istorie şi în lume, să tăcem mâlc, cu umilinţă, să nu cumva să observe careva prezenţa noastră, să nu deranjăm, Doamne-fereşte, pe cineva. Citit astfel, psalmul-manifest de care vorbim este un exerciţiu de ipocrizie şi de anti-smerenie.
Cântecul cade în mijlocul unui curent potrivnic Catedralei, generat în sânul așa-numitei societăți civile și întreținut prin vocea unor ONG-uri ori a unor auto-intitulați lideri civici, pe care nimeni nu știe ce merite ori ce autoritate îi legitimează ca purtători de cuvânt ai societății românești. Mai grav decât contestarea propriu-zisă, cu rădăcini și origini destul de obscure, este faptul că furibundului cor de contestatari, i se alătură cetățeni naivi, tineri ori mai puțini tineri, mulți neafiliați ideologic ori politic, care dau crezare argumentației contra edificiului, căzând victimă unei grave manipulări. Împotriva Catedralei Mântuirii Neamului se vehiculează astfel ideea că, în loc să se construiască școli, spitale, drumuri și autostrăzi, se ridică o biserică megalomanică, din banii noștri, ai contribuabililor, o clădire care nu ne trebuie, care nu ne folosește la nimic, ci care reprezintă doar visul de mărire al unor înalți ierarhi și rodul unor ambiții abuzive și anacronice. Catedrala Mântuirii Neamului, trebuie știut, este un vis vechi al neamului românesc şi al bisericii noastre, un proiect care vine din istorie și care abia acum poate fi realizat. Nu pentru că se construiesc biserici nu avem spitale și autostrăzi, ci din cauza neputinței celor care ne conduc de peste un sfert de secol. Avem nevoie de spitale, avem nevoie de școli, de drumuri și de autostrăzi, dar avem nevoie și de biserici. Și, da, avem nevoie și de o Mare Catedrală, care să străjuiască simbolic istoria și devenirea poporului român, din trecut către viitor.
În mijlocul orășelului Galway, din vestul Irlandei, aflat într-un golf răvășit de vânturi și de ploi, pe țărmul Atlanticului, tronează Catedrala Sfintei Fecioare și a Sfântului Nicolae, un edificiu impresionant prin grandoare și frumusețe. În imensul lăcaș de liturghie și rugăciune, nu mai demult decât zilele trecute, am fost copleșiți de splendoarea altarului, a statuilor și a vitraliilor, de muzica divină din Bach psalmodiată la orgă, de atmosfera de adâncă reculegere și meditație. Cel puțin în acele momente, irlandezii nu păreau deranjați de existența unui asemenea edificiu în mijlocul orașului lor. Dimpotriva, în localitatea de pe malul oceanului, Catedrala reprezintă centrul comunității, nucleul existenței comune, spațiu de rugă, de speranță și de bucurie pentru fiecare și pentru toți. Nimeni nu o contestă în raport cu alte necesități ori priorități comune. E drept, poate și pentru că în Irlanda există spitale, școli, autostrăzi… Încă ceva: deși Catedrala irlandeză nu e de lemn și e uriașă ca dimensiuni, avem bănuiala că lui Dumnezeu îi place să locuiască în ea…
Şi, apropo de smerenie: iubirea smerită se poate îmbrăca şi în haine frumoase ca să aducă laudă lui Dumnezeu. Nu numai Iov, ci şi Solomon îl iubeşte pe Dumnezeu. Când fiul risipitor se întoarce din rătăcirea lui, tatăl îl îmbracă în hainele cele bune, îi pune în deget inelul de aur și taie pentru el vițelul cel gras. Şi noi, ca popor, ne întoarcem dintr-o lungă rătăcire istorică. Avem dreptul acum să ne îmbrăcăm în haina iubirii şi a laudei lui Dumnezeu. O haină frumoasă, pe care o purtăm cu bucurie, dar şi cu smerenie. Pentru că smerenia nu înseamnă, neapărat, sărăcie și modestie, persistența în umilință și neputință, asumarea veșnică a mediocrității și a marginalității. Smerenia nu trebuie exhibată demonstrativ, precum îşi arată, cu ostentaţie, fariseii suferinţa postirii smolindu-şi faţa. Smerenia ține de atitudine și de trăire, indiferent că ești în cort ori în templu, în bordei ori în palat.
Fie că ne rugăm într-o bisericuţă de lemn, fie într-o Catedrală grandioasă, cu genunchii pe lemn sau pe marmură, ceea ce contează cu adevărat este sufletul cu care ne rugăm. Ceea ce contează și ceea ce rămâne este dragostea smerită, indiferent de cheia stilistică ori estetică în care este exprimată, și nu intoleranța deghizată în smerenie.
Prof. univ. dr. Iosif URS,
Prof. univ. dr. Sorin IVAN