La finele unei emisiuni televizate, în care a fost unic interlocutor, academicianul Solomon Marcus emitea două idei foarte interesante. Prima viza un adevăr general uman, având în vedere adulţii al căror destin este deja cristalizat într-un sens sau altul (pozitiv/negativ): „Cei mai mulţi oameni nu izbutesc să dea un sens vieţii lor”. Foarte adevărat. Dacă ne uităm în jur, vedem forme diverse ale ratării existenţiale: studii pe sponci, improvizaţii financiare, expediente penibile, aranjamente oculte, hoţie, alcoolism, viaţă parazitară. Cine n-a avut măcar o dată sentimentul zădărniciei?
Cea de-a doua idee atinge zona sensibilă a sistemului nostru de învăţământ: „Actul de educaţie nu devine întotdeauna şi act de cultură. Altfel spus, rămâne cantonat în stadiile preliminare. Să încercăm o tălmăcire a sensului enunţului aforistic. Distinsul intelectual n-a avut răgazul să detalieze aserţiunile sale, lăsându-ne nouă – telespectatori ocazionali – şansa de a medita pe marginea acestui subiect deosebit de fertil.
In viziunea cărturarului polivalent Solomon Marcus, promotor consecvent al pluridiscipli­narităţii şi transdisciplinarităţii, a converti actul de educaţie în act de cultură înseamnă înainte de toate a înţelege. Elevii noştri înţeleg ceea ce învaţă la şcoală? Aceasta este întrebarea! Corelativ, se naşte o alta la fel de presantă: Cât contează memorizarea în şcoala românească? Sigur că memoria reprezintă o funcţie importantă a creierului uman. Elevii sunt obligaţi prin natura învăţării să reţină formule (matematică, fizică, chimie), termeni de specialitate (biologie), date importante şi ani (istorie), nume de scriitori şi titluri de opere literare (literatură română), concepte, noţiuni, structuri lingvistice (gramatică) etc. Dar mulţi dintre ei rămân la acest stadiu, adică în anticamera culturii. Dacă privim cu atenţie statisticile din ultimii ani la evaluarea naţională şi la bacalaureat şi dacă luăm în consideraţie simulările succesive de dată recentă, judecând cu un ochi rece şi lucid lucrările elaborate cu aceste ocazii, observăm cât contează învăţarea mecanică şi cât înţelegerea fenomenelor, proceselor, legităţilor din ştiinţe ori a subtilităţilor inefabile din literatură.
Mai mult chiar, în sfere predilecte pentru afirmarea creati­vităţii, la olimpiade şcolare de tip umanist, se constată că elevii memorizează comen­tarii, citate şi formule critice antologice pentru a epata şi a trece prin furcile caudine mai lejer. Cu o dibăcie demnă de o cauză mai bună, concurenţii adaptează procustian textele învăţate pe dinafară la cerinţele enunţurilor şi nu puţini sunt aceia care răzbat pe această cale neortodoxă.
A reţine esenţialul dintr-o temă dată, fie şi pe baze mnemotehnice, este abia primul pas în cunoaştere. Următorii sunt esenţiali, adică exact înţelegerea în profunzime a celor studiate, inte­grarea într-un ansamblu coerent al disciplinei ştiinţifice ori artistice, asumarea marilor adevăruri conţinute şi în cele din urmă automodelarea culturală, pe care o clama venerabilul nostru academician.

Şcoala pierde destul de mult timp într-un tehnicism steril, transmiţând o avalanşă de infor­maţii, insuficient explicate pentru a fi accesibile tuturor elevilor. Programele stufoase, lecţiile încărcate de date şi noţiuni noi, revărsate în avalanşă peste elevi, nu permit o asimilare graduală, organică, o decantare şi o limpezire a liniilor de forţă ale fiecărui domeniu.
Sunt la mare putere şi căutare prefabri­catele, clişeele, formulele stereotipe, însuşite repede şi pe nemestecate de către discipoli. Un exemplu pilduitor este acela al noţiunilor de teorie literară studiate în gimnaziu, pentru care profesorii consumă foarte mult timp şi energie.
Trăsăturile genurilor literare, defini­ţiile şi particularităţile fiecărei specii, tehnica prozodică (unde este cazul), inventarul scrupulos al figurilor de stil, alte detalii tehnice privind momentele subiectului unei naraţiuni sunt socotite cheia de boltă a disciplinei. Câteodată se pierd tocmai vibraţia vitală, trăirile sufleteşti ale eroilor, mesajul implicit al operei în spaţiu şi timp. Pe palierul liceal sunt însuşite la foc automat metaforele critice memorabile, prin care elevii speră să păcălească vigilenţa corectorilor şi să le câştige bunăvoinţa. La „Baltagul”, de Mihail Sadoveanu, la clasa a X-a, junii condeieri şi retori mizează pe efectul sigur al formulei călinesciene „Vitoria este un Hamlet feminin”. Metafora „divinului critic” trebuie contextualizată pentru ca demonstraţia să aibă sens. Nenorocirea este că mulţi elevi, neştiind cine este Hamlet, nu pot înţelege fineţea analogiei şi nici relativismul ei. Recurg la acest enunţ ca la un automatism prestigios şi nu fac pasul de la memorie la cultură.
Avem încă un învăţământ reproductiv, cu elevi colportori fideli ai zicerilor profesorului ori ale manualului, foarte timizi când ar trebui să interpreteze, să formuleze opinii personale, să emită judecăţi de valoare. Analiza problematizată, sinteza, asocierile şi disocierile, conexiunile îndrăzneţe şi soluţiile inedite sunt rare şi reprezintă mereu excepţiile fericite. Poate că noi, dascălii, cerem prea mult şi fatalmente obţinem mai puţin. Creativitatea este prudentă în spaţiul didactic şi nu o dată mistificată. Este foarte greu ca naturile reproductive să devină naturi culturale – ca să păstrăm binomul din argumentaţia iniţială.
In vremea din urmă ne-au parvenit ecouri destul de îngrijorătoare dinspre mediul universitar filologic, în care şi-au făcut apariţia studenţi opaci la studiu, fără lecturi, agramaţi. Ei sunt, desigur, elevii de ieri. Un universitar, sastisit de junii corupţi din amfiteatru, le aruncă, în spaţiul virtual, câteva vorbe de ocară: „N-aş vrea să strig la voi, pentru că nu are sens, oricum n-o să mă înţelegeţi. Nimeni nu are nevoie de voi aici, stând aşa pe bănci, aşteptând o minune şi privind plictisiţi înainte. Mergeţi acasă, pentru că pierdeţi timpul, vă pierdeţi viaţa! Universitatea e un loc pentru învăţat şi nu aveţi niciun drept să-l împuţiţi cu lenevia voastră. Dacă vreţi să învăţaţi, sunteţi bineveniţi. Dacă nu, ieşiţi afară, nimeni nu vă vrea aici. (…) Nu vă interesează nimic, în afară de telefoane şi computere şi stomacurile voastre!”
Impetuosul moralist lăsa totuşi să se înţeleagă faptul că nu toţi studenţii sunt aşa; există şi tineri serioşi, aplicaţi, dornici să-şi clădească un destin adevărat. Ideea este valabilă şi pentru elevii care văd în şcoală, în învăţătură şansa unică şi irepetabilă a vieţii lor. Mai devreme sau mai târziu ei vor străbate drumul accidentat de la învăţătură la cultură.
Teodor PRACSIU