Articolul abordează problematica autocontrolului la vârsta adolescenței, pornind de la modul în care se stabilește legătura de atașament dintre mamă și copil și analizând prin prisma celor mai recente teorii din domeniul neuroștiințelor, antropologiei culturale și a psihologiei sociale. Scopul articolului este de a explica mecanismele neuronale care stau la baza elaborării acestei competențe-cheie în adaptarea socială și de a sugera câteva modalități prin care mediul social o poate modela prin învățare și influență socială.

Adolescența este vârsta la care ființa umană tră­iește fiecare clipă la o intensitate unică în ontogenie, forța vitală a adolescenților transformându-i în Prometei capabili să creeze lumi coerente în care acești zei frumoși pământeni redefinesc sensul vieții. Dacă această determinare motivațională și trăire emoțio­nală ar fi conservate și în etapele ulterioare din ontogenie, cu siguranță potențialul uman și-ar cunoaște îm­­plinirea pe care omul o caută de secole în artă și știință. Cu siguranță că fiecare adult își amintește cu zâmbetul pe buze de momentele din adolescență când simțea cum toată lumea îi stă la picioare, cum realitatea gravita în jurul voinței și acțiunilor lui, și roșește când îi revin în memorie momentele jenante în care a depășit limite, a încălcat principii din dorința de a-și testa și demonstra capacitățile față de covârstnici.

Autocontrolul este una dintre capacitățile sistemului autonom personal, cum denumește Harry Sullivan (1953) totalitatea experiențelor aprobate sau dezaprobate social rezultate din interacțiunea ființei umane, mai întâi cu mama sa, apoi cu celelalte persoane relevante din mediul social care construiesc personalitatea.

Încă din primele luni de viață, ființa umană își începe odiseea devenirii, conturându-și primele trăsături caracteristice pe care se va construi ulterior sistemul personal autonom, prin relația de atașament pe care mama o stabilește cu copilul imediat după naș­tere. Această conexiune esențială pentru supraviețuirea micuței ființe definește un set de comportamente maternale susținute la nivel neuroendocrin și ­nuanțate de rețelele neurale motivațional-afective care descriu angajamentul emoțional al mamei ce satisface nevoile copilului, acesta elaborând primele reacții de feedback și primele forme de relaționare ce vor sta la baza creării rețelelor neurale ale comportamentului și a autocontrolului. Cercetările din domeniul neuroștiințelor identifică două tipuri de atașament care conturează tipuri de autocontrol diferite în ontogeneză:

1. Atașament bazat pe sincronicitatea conexiunii mamei cu copilul, aceasta coordonându-și comportamentul maternal cu semnalele bebelușului, activând mecanismele de recompensă și crescând semnificativ cantitatea de oxitocină eliberată de glanda pituitară, întărind astfel relația dintre cei doi.

2. Atașament care se construiește pornind de la o prelungire a stimulărilor materne chiar și după încetarea semnalelor copilului, definind o conexiune intruzivă ce afectează starea de confort a copilului și determină apariția unor comportamente de retracție sau reacții de respingere a mamei (Feldman, 2011) concomitent cu creșterea nivelului de cortizol – hormonul stresului – atât la mamă, cât și la copil.

de Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 18-19 / iunie-iulie 2021