Articolul 195 din Legea 62/2011 (sardonica lege a dialogului social promovată de Guvernul Boc) precizează că „pe toată durata participării la grevă contractul individual de muncă sau raportul de serviciu, după caz, al angajatului se suspendă de drept”. În învățământ acest articol are consecințe interesante. Pentru o singură zi de grevă, omul îşi pierde vechimea integrală şi nu se poate înscrie la grade didactice, pierzând astfel o mărire de salariu pe care conta. Majoritatea profesorilor sunt înscrişi la grade, la titularizare, parcurg diferiți paşi de carieră pentru care li se cere adeverință de vechime, necesară şi pentru bucurii periodice precum trecerea în altă tranşă de salarizare, sporul de fidelitate, condițiile de pensionare etc. Cine să mai facă grevă?
Această barieră ingenioasă împotriva celei mai radicale forme de luptă sindicală va avea, nu ne îndoim, o viață foarte lungă. Legi generale sau speciale se vor nărui în uitare, peste codurile şi constituțiile de azi vor răsări alte coduri şi consti­tuții, dar articolul 195 va străbate triumfător deceniile, poate chiar secolele. Pentru că el con­vine nu numai actualei Puteri, ci oricărei Puteri. Vai, dar Guvernul este deschis la dialog! Numai să nu cereți bani, să nu pretindeți reforme, să mani­fes­tați înțelegere față de situația bugetară precară şi să lucrați din dragoste față de copii şi patriotism. Oricum o facem.
Grevele în învățământ trebuie asfixiate din faşă, ele sunt un semn că lucrurile nu merg bine în Educație, văzută de alegători ca un fel de baro­metru, pentru că nu există familie să nu fie legată cumva de şcoală. Şi atunci, trebuie să i se închidă gura educatorului care are obrăznicia să acuze Puterea că nu promovează o politică pentru educație şi nu-i pasă că România produce generații eşuate, într-o Europă care pretinde calificări supe­rioare pentru actualele şi mai ales pentru viitoarele ei locuri de muncă.
Probabil că pentru echilibrul unei societăți aşezate este salutară limitarea drastică a dreptului la grevă, deoarece are consecințe nedorite în serviciile publice: sănătate, educație, administrație, transporturi. Argumente socio-umanitare de mare impact se pot aduce oricând: să nu ne abandonăm pacienții, să nu sufere elevii dacă apar amânări în calendarul de testare, să nu stea oamenii la cozi interminabile în fața birourilor, să poată ajunge navetiştii la locurile de muncă etc. Se uită cu ci­nism că şi în aceste sectoare lucrează oameni ale căror drepturi sunt încălcate sistematic, că munca lor este prost plătită, dar suprataxată, pentru că este singurul bazin de colectare sigur.
Contraargumentul că angajații la stat ştiu de la început la ce se expun este o invitație de reorientare spre alte sectoare. Astfel, învățământul îşi pierde profesorii cei mai buni şi devine neatractiv pentru tinerii studioşi, medicii emi­grează în masă, softiştii din administrație renunță la posturile mizerabil plătite. De-aia materiile predate în şcoală nu sunt de folos pe piața muncii, ceea ce duce la abandonul studiilor, de-aia bolnavii se infectează prin spitale şi sunt tratați cu un dispreț pe care încearcă să-l evite prin şpagă, de-aia întreprinzătorii, confruntați cu o birocrație haotică şi coruptă, renunță să mai creeze locuri de muncă. De-aia n-are ursul coadă… Treptat, acest mecanism numit stat, de la care ne-am obişnuit să aşteptăm totul, devine un instru­ment de tortură. Dacă tot este axată curricula ro­mânească pe competențe invizibile pe piața mun­cii, propunem să se intro­ducă în şcoli o materie neopțională la care elevul să studieze despre cum poate rezista în fața statului român, o materie cu multă bibliografie din Kafka.
 
Prof. Vladimir POP,
Membru în BO al SLIP Cluj