Crucea şi Moartea Mântuitorului spre Înviere

 

Această neacceptare a crucii materiale, în procesul de secularizare a lumii, a dus şi la respingerea crucii în sensul ei de suferinţă. Astăzi omul caută plăcerea, satisfacţia, hedonismul şi fuge de durere.
Euthanasia este refuzul crucii şi al suferinţei sub pretextul demnităţii. În opoziţie cu această „stare de demnitate”, Hristos a fost umilit, fiind răstignit gol pe cruce – „brâul din jurul coapselor Mântuitorului este o ficţiune picturală” (Ibidem, p. 205). Răstignirea, pedeapsa rezervată tâlharilor, făcea ca moartea să fie lentă (iar cel răstignitul să agonizeze cât mai mult) şi era de natură a mulţumi ura şi setea de răzbunare a osânditorilor.
Prin euthanasie omul nu-şi asumă suferinţa care ar putea fi consecinţa propriilor păcate – „plata păcatului este moartea” (Rm. 6, 23), deopotrivă suferinţa ar putea fi ispăşitoare de păcat şi astfel izbăvitoare de suferinţa veşnică din viaţa de apoi, căci „cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul” (1 Petru 4, 1).
Orice om moare. Hristos fiind liber de păcat (Filip. 2, 7) putea să nu moară (Dumitru Stăniloae, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Craiova, 1993, p. 311).
De aceea „Hristos nu a murit de o moarte naturală, în virtutea legii firii, intrată prin păcatul lui Adam, pentru că nu s-a născut cu el, ci de o moarte silnică, potrivnică firii, dar acceptată voluntar” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „~nvăţături despre Maica Domnului la Ortodocşi şi Catolici”, în Ortodoxia nr. 4/1950, p. 597).
De aceea, „Iisus nu moare moartea Sa, ci aşa cum a luat asupra Sa păcatele altora, aşa ia şi moartea altora, a tuturor oamenilor” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, Craiova, 1993, p. 312). Astfel, „Hristos a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr. 2, 9).
Dar tocmai pentru că Hristos este Dumnezeu-Om şi este neatins de păcat, moartea şi iadul nu L-au putut ţine, ci în momentul în care „a murit cu trupul, a înviat cu sufletul” (1 Petru, 3.18). A fost o „explozie” a luminii, a iubirii şi a dum­nezeirii în iad: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumina le-a răsărit” (Is. 9, 1). Iadul nu numai că nu L-a putut reţine pe Hristos, ci i-a expulzat, i-a eliberat din lăuntrul său pe toţi drepţii Vechiului Testament pe care îi ţinea pe nedrept.
A treia zi Hristos a înviat şi cu trupul. Astfel înţelegem că moartea nu-i o trecere în nefiinţă, în inexistenţă, ci e trecere din viaţa pământească în viaţa de apoi: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi Moartea Mântuitorului” (Rugăciunea Sf. Ioan Gură de Aur din noaptea ~nvierii), iar „Cu crucea Sa, Hristos a stricat moartea şi prin ~nvierea Sa moartea s-a arătat deşartă” (Cântările Utreniei, Duminica Sfintei Cruci).
Pe de altă parte, trebuie reţinut că nu moartea este ultima realitate a vieţii, ci ~nvierea. Dar nu există înviere fără cruce. Prin crucea lui Hristos putem dobândi şi noi învierea.
„Maica Domnului a gustat moartea, ca una ce se afla sub apăsarea păcatului originar şi sub autoritatea legii acestuia. Preasfânta Fecioară n-a putut să evite moartea prin propriile sale forţe; moartea a fost biruită pentru ea prin puterea lui Hristos” (Serghei Bulgakov, „Rugul care nu se mistuie”, Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 107).
În Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci, Hristos spune: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici,
care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Mc. 9, 1). Cititorul neavizat se poate gândi că aceste cuvinte ale Mântuitorului se referă la venirea ~mpărăţiei lui Dumnezeu de la sfârşitul veacurilor (cf. Mt. 24, 14) şi astfel, cei despre care vorbeşte Hristos ar trăi sute sau mii de ani, după cum a trăit dreptul Simeon care n-a putut gusta moartea, din cauza îndoielii, până ce n-a văzut pe Hristos născut din Fecioară.
Mântuitorul se referă însă, pe de o parte, la Schimbarea la Faţă pe muntele Taborului, când Petru, Iacob şi Ioan au văzut „faţa Lui strălucind ca soarele şi veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17, 2) (Cazania, Bucureşti, 1987, p. 555).
Pe de altă parte, Schimbarea la Faţă a Mântuitorului constituie prefigurarea ~nvierii şi astfel nu doar cei trei – Petru, Iacob şi Ioan – au văzut Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere, ci toţi cei care au fost martori ai ~nvierii lui Hristos.
În fine, Mircea Vulcănescu, mare om de cultură, s-a sacrificat în închisoare pentru un alt bolnav deţinut care, epuizat fiind, a căzut din picioare pe cimentul ud. Pentru a-l salva pe acela Mircea Vulcănescu s-a aşezat dedesubt, în chip de saltea, şi astfel s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară. Ştia că o astfel de boală duce la moartea în somn. Dar el voia să fie lucid în faţa morţii, fapt pentru care nu dormea întins pe pat, ci în şezut, rezemându-se cu mâinile şi capul pe speteaza de fier a patului şi cerând celorlalţi deţinuţi de la Aiud să nu-l lase să adoarmă, întrucât voia să moară treaz. Prin urmare, Mircea Vulcănescu voia să guste moartea în mod conştient, pentru ca prin ea să-L întâlnească pe Hristos cel răstignit, mort şi înviat. Despre el (ca de altfel despre mulţi alţii) Mântuitorul ne-a spus anticipat: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
Pentru că omul a fost făcut de Dumnezeu foarte bun (cf. Fac. 1, 31) şi nu spre moarte, căci Dumnezeu n-a făcut moartea (Înţ. Sol. 1, 13), atunci moartea nu este pe gustul omului şi totuşi dacă „omul păzeşte cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu va gusta moartea în veac” (In. 8, 52) şi „s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, X).
Pr. Marian SAVA, Biserica Adormirea Maicii Domnului, Spitalul Universitar Bucureşti