Comunicarea pedagogică afirmată normativ (ca principiu de proiectare didactică) şi acţional (ca acţiune de predare integrată în cadrul activităţii de instruire) evoluează în raport de următoarele trei tendinţe afirmate istoric: a) creşterea rolului educatorului (profesorului) ca emiţător al unui mesaj didactic apt să valorifice simultan conţinutul-mijloacele-canalele comunicării, în funcţie de resursele psihoindividuale şi psihosociale ale elevului (pedagogia modernă interbelică);
b) stimularea rolului educatului (elevului), de receptor activ, capabil să decodifice mesajele prin intermediul unor mecanisme psihologice şi sociale favorabile autoînvăţării/ autoinstruirii (pedagogia centrată pe obiective, anii 1950-1960); c) autocultivarea interacţiunii formative pozitive dintre profesor/emiţător şi elev/receptor, în plan cognitiv, dar şi afectiv, motivaţional, caracterial, la nivel verbal, dar şi nonverbal (pedagogia postmodernă a anilor 1970-1990, dezvoltată în perspectiva paradigmei curriculumului).
Calitatea comunicării pedagogice este susţinută nor­mativ în contextul procesului de învăţământ prin strategia de proiectare construită curricular la nivelul interacţiunii dintre:
a) scopul activităţii de instruire care vizează dimen­siunea cognitivă-afectivă-acţională (psiho-motorie) a per­so­na­lităţii elevului;
b) personalitatea elevului, abordabilă din perspectiva capacităţilor minime-medii-maxime de receptare-înţelegere-interiorizare-valorificare multiplă (a mesajelor didactice), pe fondul aptitudinilor generale şi speciale disponibile şi al informaţiilor logice (noţiuni, judecăţi, raţionamente), deprin­derilor şi atitudinilor acumulate în timp, angajate în stăpânirea conceptelor de bază, modelelor, teoriilor etc. şi în rezolvarea problemelor şi situaţiilor-problemă proprii disciplinei şi domeniului de referinţă;
c) cadrul concret al activităţii: sala de clasă, cabinetul şcolar, laboratorul şcolar, atelierul şcolar, amfiteatrul etc.; ora de desfăşurare (la începutul – sfârşitul zilei, dimineaţa, după-amiaza etc.);
d) personalitatea cadrului didactic, abordabilă din perspectiva capacităţilor minime-medii-maxime de proiectare pedagogică a comunicării mesajelor didactice (rigoarea obiec­tivelor; prelucrarea informaţiilor; extinderea/concentrarea, corectitudinea, claritatea, concizia, complexitatea, flexibilitatea, adaptabilitatea, disponibilitatea mesajului);
e) stilul didactic, degajat prin modul de organizare a informaţiei (inductiv, deductiv, analogic) şi prin forma de exprimare predominantă (scrisă, vorbită, imagine, programe informatizate, grafice etc.) în vederea obţinerii unor efecte formative pozitive maxime.
Planificarea comunicării pedagogice în cadrul acţiunii de predare implică realizarea următoarelor operaţii: a) preci­zarea obiectivelor concrete, deduse din cele specifice/de referinţă (la un modul sau submodul de studiu, la un capitol, subcapitol), concentrate la nivel de scop general al lecţiei;
b) alegerea informaţiilor semnificative (conţinuturi de bază), care asigură premisa structurală calitativă a comunicării pedagogice eficiente; c) gruparea informaţiilor în jurul unor „idei-ancoră” sau a unor conexiuni care anticipează înţelegerea mesajului didactic, prin evidenţierea şi interiorizarea „ideilor principale”; d) ordonarea informaţiilor în diferite variante:
d-1) crono­logică (ordinea istorică); d-2) spaţială (ordinea descrip­tivă); d-3) deductivă (ordinea general-particular); d-4) inductivă (ordinea particular-general); d-5) crescătoare (ordinea comple­xităţii, de la simplu la complex); d-6) descrescătoare (ordinea comple­xităţii, de la cunoscut la necunoscut); d-7) cauzală (ordinea relaţiei cauză-efect); d-8) teleologică (ordinea anticipată de finalităţi); d-9) tematică (ordinea teoretică, „de la temă la temă, de la subiect la subiect”); e) fixarea informaţiilor la nivel de „idei-ancoră”; f) elaborarea primei variante a mesa­jului; g) corectarea/perfectarea primei variante a mesa­jului;
h) elaborarea variantei finale a mesajului didactic.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA