Credință și cultură în istoria poporului român

†  DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Aniversarea Zilei Culturii Naționale, ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu, care și-a iubit deopotrivă țara, cultura și credința strămoșească, ne îndeamnă la o reflexie asupra sensurilor profunde privind credința și cultura în viața poporului român.
Distincte, dar nedespărțite, credința și cultura la români s-au aflat într-o relație de comuniune, din care au rezultat mari valori ale spiritualității românești.
Enciclopedia Concisă Britanica definește cultura ca fiind „ansamblul cunoștințelor, credințelor și comportamentelor umane ce reprezintă atât rezultatul, cât și o componentă a capacității umane de a studia și de a transmite cunoștințele către generațiile următoare. Astfel, cultura constă în limbă, idei, credințe, obiceiuri, tabuuri, coduri, instituții, instrumente, tehnologii, lucrări de artă, ritualuri, ceremonii și simboluri. A jucat un rol crucial în evoluția umană, oferind ființelor umane posibilitatea de a adapta mediul la propriile scopuri, mai degrabă decât să depindă exclusiv de selecția naturală. Fiecare societate umană are propria cultură sau propriul sistem sociocultural. Diferențele dintre culturi sunt atribuite unor factori precum: habitate fizice și resurse diferite; sfera posibilităților inerente în domenii cum ar fi limba, ritualul și organizarea socială; fenomenele istorice cum ar fi dezvoltarea legăturilor cu alte culturi.
Atitudinile, valorile, idealurile și credințele individuale sunt în mare măsură influențate de cultura (sau culturile) în care trăiește persoana. Schimbarea culturală are loc ca rezultat al schimbărilor ecologice, socio-economice, politice, religioase și al altor schimbări fundamentale care afectează o societate.”1
Din acest citat mai extins se vede că religia sau credințele religioase și simbolurile, ceremoniile și ritualurile inspirate de ele sunt parte integrantă din cultura poporului.
Relația dintre religia creștină și cultură este subliniată mai direct într-un Dicționar enciclopedic de etică creștină, apărut la Paris în anul 2013, din care cităm un scurt pasaj:
„Religia a ocupat întotdeauna un loc special în analiza culturală. Practica religioasă este strâns legată de ansamblul sferei culturale și contribuie, prin creații artistice, literare și arhitecturale care îmbo­gățesc cultura unei întregi societăți, chiar și în ochii acelor persoane care nu aderă la o tradiție religioasă. Bogăția simbolică a creștinismului a făcut posibil un vocabular și stiluri pe care nu putem să le ignorăm dacă vrem să înțelegem formele și conținutul moștenirii culturale.”2
Din punct de vedere teologic, religia sau credința religioasă este relația directă și cultivată a omului cu Dumnezeu-Creatorul lumii, iar cultura este modul în care omul (persoane și popoare) înțelege și folosește lumea creată de Dumnezeu; cultura este totalitatea relațiilor cultivate de om în contactul său cu existența înconjurătoare: de la modul în care omul cultivă pământul și studiază stelele până la felul în care cultivă prietenia și poezia.
Prin cultură, omul exprimă atât modul său de viață în lumea aceasta, cât și crezul și înțelegerea pe care el le are despre viață și despre rolul său în lume. În starea ei originară și normală, așa cum este ea voită de Creator, întreaga existență activă a omului este într-un fel cultică, religioasă, întrucât ea se desfă­șoară în prezența și în creația lui Dumnezeu. Omul, ca ființă pământească inteligentă, liberă și iubitoare, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Cf. Facere 1, 26) ca să reprezinte și să preamărească pe pământ pe Dumnezeu-Creatorul, prin ceea ce el este și face în lumea acesta. Însă păcatul, ca slăbire sau rupere a legăturii vii a omului cu Dumnezeu-Creatorul său, determină pe om să nu mai perceapă suficient prezența spirituală a Creatorului în creație, în lumea creată de El. În această situație, lumea oamenilor, ca mediu natural și societate, nu mai este pentru om și o lume a lui Dumnezeu-Creatorul universului, iar cultura pierde în conștiința omului secularizat dimensiunea sa cultică de recunoaștere și apreciere a darurilor creatoare pe care Dumnezeu-Creatorul le-a sădit în oamenii creați după chipul Lui, ca prin ele să poată fi cultivată comuniunea de viată și iubire cu Dumnezeu și întreolaltă.
O analiză teologică și spirituală a istoriei umanității arată că atunci când slăbește credința oamenilor în Dumnezeu-Creatorul, cultura lor se umple de idoli sau dumnezei falși, care sunt adesea proiecții ale patimilor egoiste colective. Însă credința adevă­rată, ca relație a omului cu Dumnezeu-Creatorul, distinct de lume, dar nu absent din ea, ajută pe om să-și păstreze atât conștiința sa de ființă rațională și liberă în raport cu celelalte creaturi, cât și conștiința sa de ființă responsabilă în fața Creatorului, a lui Dumnezeu.
Întrucât prin credință omul cultivă relația sa cu Dumnezeu-Creatorul, cultul religios reprezintă forma esențială a culturii sufletului. În acest sens se confirmă adevărul că „sufletul culturii este cultura sufletului”. În cult, cultura și credința nu apar în dihotomie, ci se armonizează. În limba latină și în limba română, cultul și cultura au, din punct de vedere etimologic, o rădăcină comună, implică ideea de cultivare, dar și de relație cu cineva sau cu ceva. În jurul cultului creștin s-a dezvoltat cultura noastră românească tradițională. Este îndeobște cunoscut că primele forme de cultură evoluată sunt legate de cult (cărți, școli, artă etc.). Credința creștină sfințește sufletul poporului și transfigurează cultura într-o comuniune între generații, iar cultura, la rândul ei, ajută credința să se exprime în mod dinamic și durabil.
Așadar, credința și cultura nu sunt două entități paralele, ci, deși distincte, ele se întrepătrund și se conțin reciproc. Cultura oferă sol fertil credinței, iar credința face să rodească perenitatea culturii ca pe o liturghie a identității unui popor, săvârșită în devenire și dăinuire spre slava lui Dumnezeu-Domnul istoriei și demnitatea neamului.
Din punct de vedere teologic, tot ce este autentic, curat și sfânt în cultura unui popor devine cunună sau coroană de lumină a acestuia în Împă­răția lui Dumnezeu, unde „neamurile (popoarele) își vor aduce slava și cinstea lor” – după cum spune ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa (21, 26).
Credincios lui Hristos și deci iubit de Hristos, Care „ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13, 89), poporul român exprimă în cultura sa creștină ceea ce rodește din întâlnirea credinței sale statornice în Dumnezeu cu istoria frământată și schimbătoare a oamenilor.
Spiritualitatea românească a arătat într-un mod propriu, corespunzător poziției sale geografice particulare între Orient și Occident, o mare putere de sinteză culturală. Părintele Dumitru Stăniloae formula lapidar această sinteză creștinată, spunând că noi, românii, avem simțul misterului din tradiția creștină ortodoxă răsăriteană și luciditatea latină. „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru – spune el – nu se explică numai din persistența lui din veacuri imemorabile în spațiul de mijloc între Occident și Orient, ci și în îmbinarea în el a caracterului latin și a creștinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea ființei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spațiu de mijloc între Occident și Orient, ci și din îmbinarea în el a caracterului latin și al creștinismului ortodox”3.
Simțul misterului sau al tainei, care nu are nimic de-a face cu obscurantismul, este o capacitate spirituală deosebită de a citi dincolo de evenimentele istoriei lumina prezenței active a lui Dumnezeu în ea. Simțul misterului ca legătură nevăzută a omului cu Dumnezeu a dat poporului român tăria de a respinge necredința sau ateismul ca fiind contrare naturii și vocației sale.
Pe de altă parte, luciditatea latină, în înțelesul de simț al măsurii și al deschiderii spre universal, a ajutat creștinismul românesc să evite atât războaiele sângeroase confesionale și disputele sterile de ordin speculativ dogmatic, cât și sentimentalismul mistic, nebulos și fanatic. Luciditatea latină ne-a ajutat să evităm extremele și a dat spiritualității noastre buna cuviință și simțul binecuvântat al vieții în comuniune.
Aceste trăsături esențiale ale culturii și spiritualității românești trebuie cultivate constant, deoarece statornicia românească, exprimată lapidar și popular în cuvintele: „iar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămânem”, este astăzi greu încercată de fenomenul emigrației, al secularizării și al globalizării.
Mihai Eminescu a cunoscut bine viața și istoria poporului român, precum și rolul Bisericii și al credinței în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului liturgic. Făuritor al limbii române literare moderne, Eminescu a înțeles că între multe daruri moștenite de la înaintași în patrimoniul spiritual al neamului românesc, cel mai mare dar este limba națională în care ne exprimăm identitatea și comuniunea între generații, în care chemăm pe Dumnezeu în rugăciune, în care descriem frumusețile locurilor natale și ale sufletului românesc. Astfel, el a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului (…)”4; fiind „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit și a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise (…)”5.
Opera poetului național Mihai Eminescu ne arată comuniunea și rodirea luminoasă a credinței și a culturii poporului român, fiind un îndemn la o mai bună cunoaștere a identității și demnității noastre românești, a dezvoltării și dăinuirii noastre spirituale în istorie, în dialog cu popoarele lumii.
Astăzi, felicităm și binecuvântăm pe toți cei care cinstesc memoria și citesc opera poetului național Mihai Eminescu, precum și pe toți cei care contribuie la îmbogățirea culturii românești cu valori perene!
 
(Cuvânt rostit de Preafericitul Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul Adunării Generale a Academiei Române, cu prilejul Zilei Culturii Naționale, ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu, joi, 15 ianuarie 2015)
 
 
1 Enciclopedia Concisă Britanica, Editura Litera, București, 2009, p. 614.
2Dictionnaire encyclopédique d´éthique chrétienne, Les Éditions du Cerf, Paris, 2013, p. 529.
3 Dumitru Stăniloae, „Reflexii despre spiritualitatea poporului român”, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992, p. 14.
4 Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 13, pp. 168-169.
5 Idem, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2 februarie 1879, în „Opere”, Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 10, p. 187.