Contexte și texte

Contexte

A spune astăzi că lumea și-a pierdut interesul pentru lectură a devenit un fapt banal. Dar lucrurile nu sunt lipsite niciodată de profunzime. La o primă vedere și superficială analiză întreaga schimbare de paradigmă a individului poate fi pusă pe seama descoperirii unor noi arii de interes, pe aventura pe care el o parcurge zi de zi în descoperirea propriei sale individualități și personalități. Se mai poate spune că lumile, chiar și cele ficționale, se sting aidoma civiizațiilor, iar cartea bunăoară, aidoma altor lucruri, intră în desuetudine și capătă caracter vetust. Ceea ce se observă însă este noua psihologie a individului și abordarea pe termen lung pe care o instituie asupra lecturii. Atras de timpuriu de tehnologie, de televiziune și internet, ochiul individului capătă apucături bulimice. Asaltat continuu, excitat la maximum de derularea nesfârșită a imaginilor, omul devine ne­­statornic, înghițind cantități uriașe de imagini necesare să-i potolească apetitul vizual, transformat aproape într-un viciu.

Această nestatornicie a sa este pusă la încercare la contactul cu realitatea: neputând să schimbe „canalele realității“ sau să „sară“ din link în link, așa cum o face pe internet, sau dacă realitatea nu are viteza cu care fragmentele de pe Facebook sau Instagram se derulează, individul întră în sevraj. Incapabil să „postească“ și să (mai) admire unicitatea clipei sau a unei imagini și lipsit de posibilitatea tehnică de a derula viața după bunu-i plac, individul cere acțiune: în viața personală, la serviciu, în cinematografie, pictură, sculptură, în întâlnirea cu ceilalți. O face cu atâta vehemență ca și când ieșirea din timp, zăbovirea asupra unui singur tablou, a unui pasaj descriptiv dintr-o carte i-ar tăia respirația și l-ar pune față în față cu propria-i moarte.

Incapabil să devină stăpân, să se stăpânească, deci, această glisare continuă a spiritului afectează toate palierele vieții pe care o duce. Inapt să mai plonjeze în profunzime, să-și formeze o părere proprie față de un aspect sau de un altul, individul de astăzi are nevoie ca de aer de marketing ca ultim reazem al gândirii. Vizionează reclame pentru a ști de ce are nevoie, citește comentarii sau recenzii pentru a-și forma o opinie despre un film, o carte sau despre vreun produs pe care îl va achiziționa, se îndulcește cu bârfa care-i livrează informațiile necesare pentru a face selecția persoanelor cu care va interacționa și pe care le va accepta sau nu în jurul său, citește coperta a IV-a a unei cărți pentru a fi sigur că ceea ce va achiziționa din librărie merită sau nu efortul financiar.

Dar nici individul sofisticat, rafinat și cult nu este lipsit de atari frisoane. Di­­luat consistent în forul interior, întâlnirea cu mesajul unei cărți îi produce spaime vecine cu groaza. Incapabil să mai dialogheze cu sine sau să problematizeze suficient, el dă buzna în capela criticii literare, se închină la icoanele bătrânilor, cade în genunchi cu evlavia neofitului și își iese din sine într-un soi de extaz la vederea textului sacru al vreunei ideologii capabile să-i deslușească nedumeri­rile, ca mai apoi, întremat, să vehiculeze pedant, oriunde și oricum, noile idei pe care le-a achiziționat. Vai de oricine îndrăznește să pună între paranteze viziunea sa: este imediat socotit eretic, pus la zidul infamiei și ars pe rug în piața publică.

Texte

În ciuda acestei diformități, omul rămâne în esența sa frumos. „În lume-s multe mari minuni!/ Minuni mai mari ca omul nu-s“, spunea Sofocle prin intermediul Corului în tragedia Antigona. Și tocmai acest frumos trebuie scos din nou la iveală prin demersul didactic.

„Amu cică era odată…“ – așa începe basmul lui Creangă. La întâlnirea cu această formulă stereotipă, clipa efemeră se proiectează în illo tempore și marchează debutul aventurii spiritului uman. Pârghiile realității se rup și spațiul devine lipsit de contur. Căci începutul fiecărei povestiri este în definitiv o întâlnire cu umanitatea noastră și, de ce nu, chiar cu noi înșine într-o altă ipostază. Este contractul dintre noi și cel care povestește, pe care-l acceptăm de fiecare dată tacit, renunțând pentru o vreme la tot ceea ce înseamnă ființa noastră supusă unei lumi în continuă devenire. Timpul se dilată dincolo de marginile lui firești pe care le simțim în fiecare zi și, dincolo de per­cepția pe care o avem despre el – cantitativă –, începem să simțim și valențele lui calitative: sunt ceasuri bune și ceasuri rele, ceasuri în care individul se destramă haotic, împleticindu-se și încurcându-se în lucruri mărunte, care îl acaparează zi de zi, sau își dă întâlnire cu sine sau cu al­­ții într-o formă ieșită din firescul cotidian.

de Patrick Danilevici – profesor, CN Ion Creangă. București

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021