Până ce iese la iveală identitatea de cititor a elevilor e luptă multă în clasă, pentru că ritmul societății, al mediului în care aceștia trăiesc, influența tehnologiei și a digitalului, modelele pe care tinerii le au, discursul despre cărți pe care îl aud sau îl citesc, biblioteca și experiența cu cartea de acasă, toate acestea determină substanțial motivația, dorința și disponibilitatea în fața provocărilor pe care textul le propune. Novicele și profesorul de lectură pornesc într-o călătorie, în sensul oferit de Wofgang Iser (în Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, 2006) și e nevoie de „tactică și strategie“.

Dacă depășim clișeul că noua generație nu citește și nu ne mulțumim doar evocând analfabetismul funcțional și o (pseudo)intenție de a dezvolta competența de literație, vom observa că elevii de azi simt nevoia de a participa la o „altfel“ de experiență, fie ea și de lectură, în care să fie implicați identitar, social, emoțional și cognitiv.

În contextul actual, cred cu tărie că profesorului de lectură îi revine rolul de a proiecta o experiență din care elevul învață cum gândește un cititor autentic, în care reușește să empatizeze cu textul, descoperind și negociind sensuri, îmbogățindu-și identitatea și valorificându-și experiențele personale și culturale.

Știm cu toții că ne raportăm la o generație care crede în puterea unui click, în modul rapid în care se poate conecta la idei, la imagini și la oameni. Profesorului de lectură îi rămâne șansa de a-i propune elevului experiențe care să-i provoace emoții puternice, care să-i creeze amintiri și să-l ajute să-și descopere personalitatea (a se vedea și Lucian Ciolan, Designul experiențelor autentice de învățare, 2018). Pentru reușita unui astfel de demers, voi expune o serie de reflecții din zona didacticii, bazate pe experiența la clase cu elevi din medii diverse, dar și pe baza unor volume de referință. Vom accentua că pentru a avea succes lectura în rândul elevilor, profesorul trebuie să fie un expert care să dețină controlul conceptelor și să aibă experiența lecturii constante, să coboare conceptele în clasă în activități prin care să se apropie de lumea elevilor și de un firesc al receptării.

Lectura este un subiect predominant în studiile de teorie literară, simțindu-se astăzi influența lui David Bleich, Norman N. Holland, Wolfgang Iser, J.A. Appleyard, E.R. Kingten, Louise Rosenblatt sau Jane Tompkins. Datorită caracterului integrator al didacticii, specialiștii oferă soluții practice prin care elevul să redevină al cărții și al înțelegerii autentice. Se mizează foarte mult pe profilul unui profesor de lectură/literatură expert care își cu­­noaște din punct de vedere științific foarte bine subiectul pe care îl predă, dar reușește să simplifice și să clarifice din complexitatea acestuia, având și o competență metacognitivă prin care își reglează demersul în funcție de ceea ce observă la elevi.

Subliniez că modul de raportare a elevului la lectură este determinat de ex­­periența de cititor a profesorului, experiență care se simte în discursul său, prin faptul că el anulează expresia clișeizantă și se aventurează în acel mesaj care poate rezona cu elevul, pentru că își calibrează cu rapiditate ideile la orizontul de așteptare al elevului. În plus, are jovialitate și dinamică și nu mai poartă amprenta acelui tip de profesor de română prezent și în filmul lui Corneliu Porumboiu, Polițist, adjectiv, care se bazează pe clișeu, suprainterpretare, sens metafizic sau semnificații standard ale simbolurilor. Elevul crede într-un profesor de lectură care vede nuanțele și are creativitatea de a provoca predispoziția lui pentru învățare, care îi fundamentează un anumit algoritm de lectură, strategii eficiente de interogare, de înțelegere, de empatizare, de (re)creare și de imaginare a lumii textului din multiple perspective.

Totodată, se vorbește deseori de „o schimbare de paradigmă“ în receptarea literaturii (poate un cuvânt prea mare și prea utilizat când toate stagnează) pe care, de fapt, profesorul este singurul care o poate realiza, dacă stăpânește viziunea curriculară, conceptele și adevărul științific. În fapt, discursul despre literatură rămâne în zona formalismului, a influenței structuraliste, iar figurile de stil, tehnicile poetice încă domină abordarea textelor, deși datele PISA ne spun clar că ar trebui să valorificăm mai mult procesele de comprehensiune și de interpretare. Ideea e expusă peste tot, dar nu coboară încă în clasă, pentru că evaluările naționale au un efect de backwash foarte puternic și determină modul de abordare a lecturii. Optim ar fi să regândim noi, profesorii, relația cu literatura, și să ne aducem aminte finalitatea studierii ei. Rețin că literatura – susține Alina Pamfil în Funcțiile studiului literaturii: schiță diacronică, 2001 – „se studiază întrucât promovează valori morale, intelectuale și estetice, iar reflecția asupra acestor valori permite conturarea unui profil civic, a unei identități culturale și a unui orizont cultural“. E clar că lectura are o dinamică ce impune un dialog interior cu sentimentele, valorile, atitudinile, experiențele fiecăruia, dar și cu ideile culturii. Lectura se poate defini ca o acțiune de transpunere, de asumare și de integrare a unui mesaj în identitatea unui cititor. Lectura profundă, fie ea estetică sau eferentă (Louise Rosenblatt) se produce în timp, cu schimbări timide, subtile, fiind nevoie de consecvență, de rutină și în plus de atitudini pozitive, pro-active. Acestea vor da altitudine relației dintre carte și cititor.

de Bogdan Rațiu – profesor MERITO

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021