Pe lângă rolul său istoric în definitivarea bazelor moderne și dobândirea independenței statului român, precum și în consolidarea mersului european-occidental al societății românești, domnitorul, devenit în 1881 regele Carol I (1866–1914), s-a dovedit și un atent și devotat protector al Academiei Române și promotor al științei și culturii naționale. O latură mai puțin cunoscută a acestui luminat om de stat care merită a fi relevată și prețuită ca atare.

Carol I – protector și președinte de onoare al Academiei Române

Printr-o coincidență fericită, formarea instituției academice naționale și fondarea dinastiei domnitoare, devenită regală a României (la 1881), au avut loc în același an 1866: prima, la 1 aprilie, când prin decret al Locotenenței Domnești se aproba Regulamentul de înființare al Societății Literare Române (SLR sau Societatea), cea de-a doua, la 10 mai, când prințul Carol de Hohenzollern-Sinmaringen era proclamat Domnitor al României.

Și tot de atunci între cele două instituții fundamentale ale statului român modern s-au stabilit deopotrivă o legătură juridică și raporturi morale de promovare supremă a valorilor și priorităților spiritualității naționale. Desigur, înainte de toate, în virtutea prerogativelor sale constituționale, „capul statului“ emitea decrete și sancționa legi care puteau privi și materii de interes academic. Astfel, primul document oficial referitor la instituția academică națională care poartă semnătura Domnitorului Carol I este decretul din 11 iunie 1866 prin care bucovineanul Ioan Sbiera era numit membru fondator al SLR, în locul lui A.Dimitrovici, demisionat. Printr-un act asemănător, la 28 mai 1867 a fost convocată, pentru 1 august același an, sesiunea inaugurală a Societății Literare Române.

În raport cu instituția academică națională și conform legilor și uzanțelor pertinente, monarhul s-a manifestat oficial deopotrivă ca „protector“ și „președinte onorar“.

Prima calitate s-a exercitat inițial de facto; încă de la prima prezență a lui Carol I în mijlocul Societății Literare (iunie 1867), președintele acesteia, I.H. Rădulescu, își „exprima nădejdea că Domnitorul…se va îngriji de hrana sufletească a românilor“, iar ca un fel de răspuns oficial de primire a unei atari cereri și asumare a unei asemenea misiuni, în cuvântarea sa de la ședința de inaugurare a SLR din 1/13 august 1867, Ștefan Golescu, Președintele Consiliului de Miniștri, asigura Societatea de faptul că „Națiunea întreagă, și în particular Măria Sa, iubitul domnitor al românilor și guvernul său vor urmări cu inima și mintea lucrările Dumneavoastră“.

Legătura dintre „capul statului“ și așezământul cultural-științific național avea să fie consacrată juridic după adoptarea legii din 29 martie 1879, pentru Academia Română, care dobândea astfel caracter de „institut național“ și era recunoscută drept persoană morală de interes public. Ea i-a legitimat în acest mod pe deplin „dreptul de existență și de protecțiune din partea statului“ și își definitiva statutul juridic pe baza căruia va funcționa aproape 70 de ani, până în iunie 1948, când avea să-și înceteze existența și să se înființeze Academia R.P.R., „instituție de stat“. Răspunzând la o cerință a timpului, importanța crescândă a științelor pozitive și exprimând astfel o particularitate românească, s-a creat și o secțiune științifică.

Astfel, potrivit Expunerii de motive a documentului normativ organic, prin întocmirea „actului statutului civil“ al „institutului eminamente național“ se punea capăt stării „precare și incerte“ a așezământului academic, i se acorda o „supremă recunoaștere și protecțiune“ și se îndeplinea „o formalitate asigurătorie pentru trecut și viitor, pentru acum și totdeauna“; desigur, în cazul de față reprezenta și un act politico-juridic major. Era o perioadă în care teoria dreptului considera că o atare entitate juridică se caracteriza prin existența unor interese colective distincte de cele individuale, pe care ea le reprezintă și le apără; în acest fel, se forma o realitate tehnică ce se adăuga identității proprii structurii constitutive și obliga statul să o promoveze pe un alt fundament decât cel prea abstract al dreptului natural. În mod evident și în continuarea proiectului inaugurat la 1866, instituția academică genera și propaga prin noul său statut legal, pentru prima dată în istoria noastră, o legătură juridică pe criterii de limbă, tradiții istorice și aspirații spirituale comune între românii din toate ținuturile locuite de aceștia, din statul existent și din afara lui.
Putem afirma că din perspectivă și ca „ficțiune juridică“, se prefigura deja România Mare de la 1918. Acesta a fost rolul politic major îndeplinit de instituția academică de la începuturile sale și care avea să se îndeplinească cu succes și să se împlinească pe deplin în contextul general al desăvârșirii statului național unitar român. Odată o atare operă realizată, urma sarcina la fel de dificilă, și poate chiar mai complexă, a consolidării marii uniri prin constituirea „unității sufletești“ a națiunii reîntregite, dezvoltarea pe măsură a științei și culturii naționale și afirmarea lor în plan universal. În orice caz, este de domeniul evidenței că de la o simplă societate literară (după modelul francez), chemată să stabilească ortografia și întocmească dicționarul limbii, așa cum era în aprilie 1866, aceasta a devenit, în 1867, Societate academică și a făcut saltul în 1879 la statutul de „institut național“, dobândind un profil propriu cu puternice accente originale determinate de efortul de adaptare creatoare la realitățile românești.

Cu „protecțiune“ și cu „sprijin“ regal, forumul suprem cultural-științific al țării s-a afirmat în primii săi 48 de ani de existență cu adevărat și așa cum a fost întemeiată ca „instituție de cultură a neamului românesc“, care a exprimat de la începuturi și pentru totdeauna „imaginea virtuală a României Mari“ (Barbu Ștefănescu-Delavrancea).

Astfel, de noul său statut juridic Academia a luat act în ședința sa din 23 mai 1879, iar câteva zile mai târziu, la 27 mai, membrii săi se prezentau Domnitorului și, în numele lor, președintele Ion Ghica oferea lui Carol I președinția de onoare a supremului for academic. Cu această ocazie, acceptând înalta demnitate academică și subliniind semnificația evenimentului, fondatorul dinastiei domnitoare, care în 1916 avea să devină română, spunea printre altele: „Sunt mândru că sub domnia mea s-a fondat Societatea care astăzi devine Academia Română. Urând din toată inima ca această frumoasă instituțiune să fi avut izvorul pentru știință, pentru limba și istoria noastră națională“.

Exprimând formal această nouă relație între cele două instituții reprezentative ale României, Statutele Academiei din 21 iunie/3 iulie 1879 stabileau că „Alteța sa regală domnul românilor, protector al Academiei Române, este președintele ei onorariu“ (art. 29). Această din urmă calitate făcea trimitere indirect la statutul membrilor onorari care erau aleși dintre „persoane cari vor fi înlesnit dezvoltarea activității științifice și literatura Academiei…“ (art. 30). Cea de „protector“ nu cunoaște o precizare a înțelesului său juridic, dar termenul în sine și practica din alte state rămâneau suficiente pentru determinarea lui. În orice caz, instituirea calității de „protector“ și de „președinte de onoare“ în persoana șefului statului a fost una liber asumată de forul academic, prin hotărârea membrilor săi, consacrată apoi statutar, fără a fi impusă prin lege ori pe altă cale.

Indiscutabil, un asemenea rol a fost asumat și promovat de dinastia română ca unul intrinsec misiunii sale, Carol I exprimându-și dorința, în cuvântul rostit cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la înființarea Academiei Române, la 1/13 aprilie 1891, ca urmașul său „să mențină tradițiunile noastre și să dea tot sprijinul său pentru prosperarea acestui însemnat așezământ de cultură al patriei noastre“ (Cuvântul regelui Carol I la sărbătorirea a 25 de ani de la înființarea Academiei Române, 1/13 aprilie 1891, Analele
Academiei Române, Seria II, tomul XIII, 1890-1891, Partea administrativă și dezbaterile, București, Tipografia Carol Gobl, 1892, p. 110.). Un legat pentru istorie pe care toți regii
României l-au preluat și îndeplinit cu onoare.

În adresa (scrisoarea) omagială adresată Regelui Ferdinand, în ianuarie 1920, „de mulțumire și felicitare“ pentru legile votate la 29 decembrie și promulgate prin înaltele decrete regale din 31 decembrie 1919 „când Parlamentul țării a votat într-o conglăsuire marele act al Unirii tuturor românilor“ se arăta, printre altele, cu semnificații în această privință, că: „… Institutul nostru, format de reprezentanți ai științei și literaturii românești din toate țările locuite de români, a cultivat și întreținut vie conștiința unității naționale. În fiecare primăvară, acest institut de cultură națională al tuturor românilor întrunind în sesiunea sa generală pe fruntașii intelectuali ai românismului de pretutindeni, care întorcându-se duceau cu ei acasă cuvântul înțelept cu îndemnul înălțător al Suveranului și Protectorului, cuvântul mângâietor de dragoste, nădejde și credință, cuvântul însuflețitor de unire și înălțare națională ce se propovăduia de aici pentru neamul întreg“.

Răspunzând mesajului academic, la 18 ianuarie 1920, Monarhul Întregitor ținea să releve împlinirile dar și datoria pentru viitor: „Cea mai înaltă instituție de cultură românească, aceea care de atâtea decenii, neîntrerupt și fără preget, chemând în sânul ei elementele culturii românești ce trăiau sub stăpâniri străine“, a „întreținut în inimile lor veșnic vie și neșovăitoare scumpa și sfânta speranță că va sosi odată ziua împlinirii idealului de întregire neamului românesc“ și mai ales să precizeze că: „Azi, când acest ideal s-a înfăptuit, rolul Academiei Române nu a încetat; tot ei îi rămâne cea mai mare parte a sarcinii de a lucra la desăvârșirea, la consolidarea acestei întregiri a neamului, prin unificarea culturii românești, prin înlăturarea diversității de gândire, ce dominațiunile străine au impus elementelor românești de sub stăpânirea lor spre a le stăpâni mai cu înlesnire“.

Cu monarhul statului ca președinte onorar și bucurându-se de protecția sa, Academia a putut să-și afirme independența în orice lucrare a sa de a se ridica „deasupra partidelor politice și curentelor primejdioase“. Ulterior, toți suveranii României au deținut, conform Statutelor, calitatea de „protector“ și președinte de onoare al supremului for academic al țării (Carol I, între 27 mai și 27 septembrie 1914, Ferdinand, între 29 septembrie 1914 și 20 iulie 1927 și Carol al II-lea (8 iunie 1930–5 septembrie 1940). De asemenea, unii dintre primii moștenitori au dobândit calitatea de membri de onoare.

Garant al independenței Academiei Române.

Carol I s-a manifestat cu consecvență și ca un garant al independenței și libertății de acțiune a instituției academice naționale în toate lucrările sale, indiferent de natura lor. El a acționat întotdeauna în această privință cu prudența și înțelegerea deplină a circumstanțelor concrete și misiunii fundamentale asumată și promovată de forul cultural-științific suprem. Întocmit în formă definitivă încă din 1865 și purtând toate cerințele formal-procedurale, aprobarea actului constitutiv și intrarea sa în vigoare au fost amânate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza din motive de oportunitate politică internațională. Conjunctura externă favorabilă s-a ivit în martie-aprilie 1866, așa explicându-se de ce o structură politică tranzitorie – Locotenența Domnească – a procedat la aprobarea actului fondator, iar apoi de ce inaugurarea activității Societății Literare și chiar desfășurarea manifestărilor aferente acestui eveniment (iulie-august 1867) au fost și ele marcate de această condiționalitate externă (printre altele, prezența domnitorului la deschiderea oficială a lucrărilor, prevăzută inițial, a fost anulată în ultima clipă). În fine, și consacrarea juridică, și organizarea instituțională drept „institut național“ au intervenit (imediat) după dobândirea independenței de stat a României. Având în vedere rostul conferit și cuvenit, modul în care a fost elaborat și a putut fi promovat spre înfăptuire, ne arată că proiectul instituției academice naționale a făcut parte din demersul istoric fundamental de stabilire a bazelor statului național unitar român și a rămas o parte esențială, indispensabilă a sa. O garanție majoră a afirmării unui atare rol l-a constituit înscrierea și respectarea cu sfințenie a principiului independenței academice „în lucrările sale de orice natură“. În cuvântul președintelui Consiliului de Miniștri, Ștefan Golescu, fără îndoială și o rezonanță a gândurilor Domnitorului, împiedicat de prudențe diplomatice de ultimă oră să participe personal la manifestare, de la ședința de inaugurare a Societății Literare din 1/13 august 1867, se afirma răspicat: „Aveți, domnilor membri, mai înainte de toate a vă ocupa de regulamentele constitutive ale Societății. Le veți face după cum vă vor conduce luminile domniilor voastre. Guvernul din această oră nu mai poate avea niciun amestec în lucrările dumneavoastră. Societatea este și rămâne independentă și liberă, cum liberă a fost, este și a fi limba poporului român, oricâte servituți și vicisitudini au putut încovoia grumazul unora dintre noi“. Înscris în matricea sa constitutivă – exprimarea, păstrarea și cultivarea identității naționale prin limbă, istorie și cultură –, rostul de academie națională și statutul de independență în reflecție și acțiune reprezintă legatul pe care fondatorii de la 1866 și întregul neam românesc l-au transmis până astăzi Academiei Române. Consacrarea și recunoașterea unicității, singularității și importanței sale excepționale în viața românilor impun și în prezent măsuri și atitudini pe măsură în privința statutului moral-juridic conferit și garantat instituției academice naționale. Cu numai câteva articole, lăsând greul pe  tatutele și regulamentele proprii, legea fondatoare din 1879 exprima juridic cel mai bine acest fapt și înțelepciunea dregătorilor domnitorului (regelui) Carol I care au elaborat-o și adoptat-o!

Relevanța și utilitatea asigurării unei naturi juridice sui generis pe măsura importanței Academiei Române și rolului său în istorie rezultă și din mai multe episoade și învățăminte din zbuciumata sa istorie, din care unul înțelegem a-l evoca în cele ce urmează. Este vorba de cazul sustragerii manuscriselor slave din perioada ocupării Bucureștiului în timpul Primului Război Mondial. În noaptea de 22/23 ianuarie 1917, reprezentanți ai armatei de ocupație germano-bulgară au ridicat din localul din Calea Victoriei circa 600 de volume de manuscrise istorice (din secolele XIV–XVIII) scrise în limba slavonă veche și bisericească și  adunate timp de mai mulți ani, aproape exclusiv din vechile mânăstiri românești, spre a fi transportate la Sofia. Protestând pe lângă Comandantul-Șef de ocupație al Bucureștiului, feldmareșalul german von Mackensen, conducătorii Academiei – I. Bogdan, vicepreședinte, și I. Bianu, locțiitor al secretarului general – invocau împotriva actului samavolnic și pentru  restituirea bunurilor sustrase, în primul rând argumente de ordin juridic ținând de faptul că acestea erau proprietatea unei instituții private și nu de stat, independentă și, în consecință, rechiziționarea lor era interzisă de „legile războiului“. „Academia noastră – se arăta în memoriu – a fost fondată la 1866 și prin lege a fost recunoscută la 1879 de Stat că «este și rămâne persoană morală, independentă în lucrările sale de orice natură»; ea singură se organizează, își face regulamentele și-și administrează averea, și prezentă și viitoare; scopul ei este «cultura limbii și a istoriei naționale, a literelor, a științelor și a  frumoaselor arte». Colecțiile ei științifice și averea Academiei Române nu pot fi socotite ca aparținând Statului Român, ci ele sunt proprietatea unei instituții private“. O atare categorie de bunuri nu puteau face – potrivit art. 46 și 56 din regulamentul Convenției de la Haga din 1907 pentru regulile și obiceiurile războiului pe uscat – obiectul sechestrării și confiscării și, în plus, potrivit dreptului internațional umanitar general, avutul entităților, chiar publice, având ca obiect de activitate învățământul, cultura și artele urmau același regim. Se reamintea, totodată, comandantului militar de ocupație că, prin Proclamația către locuitorii orașului București din 6 decembrie 1916, promisese să respecte regulile și obiceiurile războiului în litera și spiritul său. Convins de argumentele astfel formulate și nepermițându-i să treacă peste lege, von Mackensen a trebuit ca, în cele din urmă, să stopeze raptul și să dispună restituirea bunurilor culturale preluate samavolnic din patrimoniul național academic!

Este, poate, un simplu fapt de istorie, dar el rămâne elocvent pentru importanța detaliului juridic mai ales în situații internaționale și care trebuie tratat ca atare în regulamente și cu considerația cuvenită ca fapt de cultură și domeniu științific.

Articolul integral poate fi citit în numarul 6-7, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.

Articol de Mircea DUȚU, profesor universitar