Prof. dr. ing. Anton HADĂR
Adaptarea rapidă a poporului român la filozofia dezvoltării îmi aduce aminte de ceea ce spunea Francis Bacon: „Knowledge is power!” – „Cunoaşterea înseamnă putere!” Toţi ştim că un învăţământ performant înseamnă un popor educat, bine pregătit profesional, capabil să se descurce oricând şi oriunde! Cu toate acestea, decidenţii din fruntea ţării, cu foarte mici excepţii, nu fac prea multe pentru a avea un sistem educaţional mai bun şi mai ales eficient. Criticăm orice nereuşită din educaţie, ba chiar prevestim dezastrul sistemului! Laudele, chiar şi atunci când sunt cuvenite şi meritate, lipsesc şi nu interesează pe nimeni, mai ales pe cei din media românească, că doar se ştie, învăţământul „nu face rating”! Critici în schimb, cât de multe!
De multe ori suntem mai bine apreciaţi de străini, aceştia bucurându-se, cu precădere în ultimii ani, de rezultatele învăţământului nostru. Medici, ingineri, fizicieni, matematicieni, agronomi, biologi şi specialişti din multe alte domenii, şcoliţi în România, contribuie la dezvoltarea ţărilor de adopţie, fără ca acestea să fi investit un leu în pregătirea românilor. În plus, aceştia sunt apreciaţi şi motivaţi, primind, deseori, funcţii şi responsabilităţi semnificative. La fel se întâmplă cu specialiştii noştri cu studii medii angajaţi în toate colţurile lumii!
Sunt deranjat de pesimismul agresiv promovat de diverşii critici ai educaţiei, de oameni care nu au făcut absolut nimic pentru binele şcolii.
Nu ascund faptul că şi eu m-am aflat de multe ori în rândul criticilor, dar, în ceea ce mă priveşte, nu am criticat niciodată resursa umană şi potenţialul existente în educaţie, ci doar politicile eronate ale diverselor guverne. De cele mai multe ori am propus soluţii de îndreptare a greşelilor, am iniţiat proiecte de legi şi am venit cu idei noi, puţine dintre ele fiind luate în seamă de politicienii din fruntea ţării.
Mai mult chiar, am organizat proteste, greve şi mitinguri, prin care am apărat resursa umană din sectorul educaţiei împotriva abuzurilor politice. Aş putea să amintesc şi de faptul că Alma Mater a câştigat deja procesul prin care profesorii şi-au primit banii luaţi abuziv de guverne care nu au înţeles că, „dacă educaţie nu e, nimic nu e!”
Intervenţia mea publică de acum are sensul de a combate riscul defetismului cu privire la educaţie, care pare să se mărească pe zi ce trece şi pe toate „canalele”.
Nu mi-am propus polemici cu cei care critică educaţia, vreau doar să propun nişte subiecte de reflecţie publică, mai degrabă din calitatea mea de părinte a doi copii, de profesor universitar şi de cetăţean.
Dacă privim educaţia în mai multe epoci istorice, observăm rolul acesteia în modernizarea şi dezvoltarea ţării noastre.
Primul pas către modernizarea societăţii româneşti, după unirea Moldovei cu Ţara Românească, l-a reprezentat reforma învăţământului din timpul lui Al.I. Cuza. Legea instrucţiunii publice din acel timp era motivată de necesitatea formării conştiinţei cetăţeanului, care era chemat să contribuie la consolidarea independenţei naţionale. Acea lege se baza pe câteva principii revoluţionare, dintre care amintesc: principiul gratuităţii şi obligativităţii; principiul fixării de către stat a unui minimum de salariu învăţătorilor comunali.
În anul 1897, Spiru Haret devine ministru de instrucţie şi culte, demnitate din care a elaborat două legi fundamentale: a învăţământului secundar şi superior, precum şi a învăţământului profesional. Între noutăţile reformei lui Spiru Haret amintesc introducerea a două categorii de şcoli secundare – unele care dau educaţia generală, iar altele, pe cea specială, recrutarea profesorilor pe baza examenului de capacitate şi a absolvirii unui curs de pedagogie, înfiinţarea senatului universitar, format din rector, decan şi câte un reprezentant al fiecărei facultăţi etc.
Astfel, pe parcursul a 35 de ani, reforma instrucţiunii publice, începută în timpul domnitorului Al.I. Cuza, a pus bazele unui învăţământ modern, îndeplinindu-se obiectivul de a aduce învăţământul românesc la un nivel european. Reforma educaţiei naţionale iniţiată de Spiru Haret a fost continuată de Constantin Angelescu, care a fost ministru al Instrucţiunii Publice între 1918 şi 1940, în diferite guverne. Între obiectivele specifice ale reformei realizate de Constantin Angelescu au fost unificarea şi naţionalizarea învăţământului, un învăţământ cu un pronunţat caracter practic, adaptarea învăţământului la cerinţele societăţii şi ale economiei naţionale (în prezent se discută frecvent despre adaptarea învăţământului la cerinţele pieţei muncii), orientarea practică a învăţământului superior, optimizarea raportului dintre informativ şi formativ din educaţie, precum şi o preocupare atentă acordată statutului cadrelor didactice.
Reforma de sorginte sovietică a învăţământului din anul 1948 a produs efecte dezastruoase în educaţie, împingând societatea românească spre înapoiere şi violenţă. Abia în anul 1955, Ilie G. Murgulescu a reuşit să iniţieze o reformă prin care să elimine consecinţele dramatice ale reformei staliniste.
Ilie G. Murgulescu a fost ministru al Învăţământului în două perioade, respectiv între 1955-1956 şi între 1960-1963.
Prin reforma iniţiată de Ilie G. Murgulescu au fost reînfiinţate liceele reale şi umaniste, a fost reintrodus bacalaureatul european, s-a eliminat supremaţia limbii ruse şi s-au reintrodus limbile moderne (franceza, engleza), s-a desfiinţat sistemul de admitere la facultate pe bază de origine socială, s-a întărit competiţia profesională în şcoli şi facultăţi, unde numai cei mai merituoşi primeau burse.
Practic, această reformă a realiniat învăţământul românesc la cel de tip european, de inspiraţie franceză, introdus de Spiru Haret şi de Constantin Angelescu. În acea epocă, economia naţională cerea tot mai multă forţă de muncă înalt calificată şi pe baza acestei reforme s-a dezvoltat reţeaua urbană şi rurală de şcoli, de licee, şcoli tehnice şi universităţi. Tot atunci, evoluţia învăţământului românesc a fost însoţită de creşterea investiţiilor şi a alocărilor bugetare pentru domeniul educaţiei, deoarece era necesară creşterea numărului elevilor şi al absolvenţilor cu studii medii şi superioare. Am fost curios să observ impactul acestor reforme ale educaţiei asupra creşterii gradului de inovare românesc – ca suport al dezvoltării naţionale. Practic, prima modernizare a învăţământului românesc, din timpul lui Al.I. Cuza, a condus la creşterea numărului de cereri de brevete de invenţie, de la câteva zeci la peste 800, între anii 1906-1914. Sursa: OSIM.
Reforma lui Constantin Angelescu a avut impactul creşterii numărului de cereri de brevete de invenţie la peste 2000 în perioada dintre anii 1918-1942. Reforma iniţiată de Ilie G. Murgulescu a condus la creşterea numărului de cereri de brevete de invenţie de la circa 700 la 6.000, între anii 1954-1988, în timp ce reformele iniţiate după anul 1989 au condus la scăderea numărului de cereri de brevete de invenţie la 384 în anul 2012. Putem observa şi evoluţia PIB-ului în aceste perioade de reforme. Astfel, între anii 1881-1914, PIB-ul a crescut de la 3,22 la 8,19 miliarde USD, între anii 1920-1939 acesta a crescut de la 11,82 la 23,19 miliarde USD, iar între anii 1955-1989 a crescut de la 40,09 la 224,38 miliarde USD. Sub efectul reformelor menţionate mai sus, investiţiile pentru educaţie s-au regăsit în creşterea Produsului Intern Brut al României. Sursa: http://cursdeguvernare.ro
Astfel, Revoluţia din anul 1989 găsea România ca fiind un stat industrial-agrar cu dezvoltare medie. Procesul brutal de dezindustrializare care a urmat a condus la afectarea tuturor sferelor de activitate – socială, economică, politică, ştiinţifică, educaţională, culturală etc.
Faţă de anul 1989, PIB-ul a scăzut, de la 224,38 la 189,9 miliarde USD, în anul 2011. Decapitalizarea întreprinderilor româneşti, dezindustrializarea şi dezorganizarea agriculturii au transformat România, din producător net, în consumator net. Chiar dacă unele întreprinderi erau depăşite tehnologic, majoritatea le-am distrus din dezinteres, deoarece România nu a avut o politică industrială şi, de aici, nu a avut nici interesul de a susţine învăţământul românesc, stricând şi ce s-a clădit în anii anteriori.
Ca să avem parte de dezvoltare, viziunea noastră actuală asupra educaţiei trebuie să fie serios fundamentată. Învăţând din experienţa noastră pozitivă, aşa cum am arătat mai sus, după opinia mea, renaşterea întregii societăţi româneşti se poate face pornind de la paradigma că „educaţia este suportul dezvoltării ţării”, prin crearea de noi industrii, bazate pe ştiinţă şi inovare, în cadrul cărora să activeze o resursă umană înalt calificată, creativă şi antreprenorială.
Nu trebuie să uităm că principala resursă internă a ţării este resursa umană.
„Ai carte, ai parte” de beneficiile dezvoltării! Educarea acestei resurse este generatoarea creşterilor economice, a ridicării standardului de viaţă şi a bunăstării sociale.
Pentru a susţine un tip nou de educaţie, trebuie să definim domeniile în care România poate şi vrea să fie competitivă, prin valorificarea resurselor sale interne. În aceste domenii, trebuie să finanţăm proiecte mari, inovative şi integrate, implicând şi educaţia românească. Învăţământul românesc este plin de cercetări, de brevete, de invenţii şi de idei. Ar fi mare păcat să le dăm pe nimic altora sau să rămână neutilizate!
La Salonul de Invenţii de la Geneva de anul acesta, cu un ochi am râs, iar cu altul am plâns! Am râs pentru că din echipa care a obţinut marele premiu făceau parte numai români, cu excepţia unui elveţian, care deja învăţase binişor româna (pentru o comunicare mai uşoară – chiar el mi-a zis!). De plâns, era şi cazul, pentru că firma în care lucrează la cel mai înalt nivel tinerii români este una elveţiană! Succesul a fost cuantificat a fi al Elveţiei, nu al României! Păcat, pentru că ideile ne aparţineau, iar autorii au studiat în universităţile noastre!
Învăţământul românesc şi profesorii noştri i-au pregătit pe românii care astăzi cresc bugetele străinilor şi plătesc pensiile altora!
Nu credeţi că noi toţi, românii, ar fi cazul să ne aplecăm mai mult asupra educaţiei, mai ales asupra celor care ajută sistemul să funcţioneze, să plutească?
Prof. dr. ing. Anton HADĂR, Preşedinte ALMA MATER
