Actual și tradițional în învățământul românesc

De cele mai multe ori, când suntem nemulțumiți de activitatea noastră, când avem rezerve privind și prestațiile profesionale ale altora, ne gândim că poate, în trecut, lucrurile mergeau diferit, era altfel, poate mai bine. Speranța ascunsă este aceea de a ne găsi puncte de sprijin moral, de a valorifica experiența celor care trăiau în alte condiții de viață. Așa se conturează ipoteza conform căreia identificarea unor ase­mănări între învățământul de altădată și cel de astăzi ne permite așezarea firească pe o linie de continuitate, ca un exercițiu de bunăvoință, de un real ajutor în încercarea de a depăși asperitățile de moment în munca pe care o desfășurăm.
Într-o conferință ținută la Teatrul Național din București, în decembrie 1928, cu ocazia săr­bă­toririi patronului Liceului Spiru Haret, unul dintre profesori, doctor în litere, George Marinescu, arăta, printre meritele Ministrului Spiru Haret, și pe acela că reforma pe care o făcuse în învățământ se bazase pe adaptarea unui nou curent pedagogic, care înflorea în Europa, sub influența Germaniei, „numit mai târziu al școlii active”: „Principiul acestei școli era să facă din elev o ființă cu voință, cu deprinderi bune, în locul elevului pasiv, devenit un magazin de cunoștințe neaplicabile”.
Astăzi, avem tendința de a considera că învă­țarea activă este o consecință a modelului cognitiv-constructivist aplicat în activitatea didac­tică, o formă de adaptare la societatea infor­mațională în care trăim. Și totuși, aceasta are o întemeiere consistentă în tradiția învățământului românesc.
În anul 1908, ministrul Spiru Haret decide să existe două abecedare: unul rural și altul urban (Deciziunea nr. 32845/1908) – pentru a da ocazia învățătorilor să se folosească de mediul natural, ca sprijin direct în educarea copiilor, „în așa chip ca tot ce ei vor citi să devină icoană reală în mintea lor” (Operele lui Spiru Haret Vol. III Oficiale: 1907-1910, p. 60). Distincția este considerată utilă și pentru că timpul de muncă nu era egal, cel din școlile sătești fiind mai scurt decât cel din școlile orășenești. Această prevedere poate fi interpretată ca un bun început pentru ceea ce astăzi am numi o măsură în sprijinul învățământului diferențiat. Ea vine să completeze demersul educativ centrat pe elev și să susțină învățarea activă.
Un îndemn important pe care Spiru Haret îl adresează învățătorilor este acela de a observa progresul școlar al elevilor, de a monitoriza evoluția acestora, am putea spune astăzi: „Una din cele dintâi datorii ale unui profesor este de a cunoaște bine fiecare școlar, de a urmări zi de zi activitatea lui. Dacă această condițiune nu este îndeplinită, învățământul nu mai are obiect. În adevăr, scopul școalei este educațiunea și perfecționarea școlarului, care este imposibil, dacă educatorul nu are o cunoștință deplină de calitățile, defectele și aptitudinile lui, și dacă nu observă zilnic progresele ce realizează” (Operele lui Spiru Haret Vol. II Oficiale: 1901-1904, p. 63).
Punerea în legătură directă a activității educatorilor cu ideea de progres al elevilor constituie și astăzi un mod de a aborda faptele de fiecare zi ale școlii nu doar generos, dar și încurajator pentru situațiile cele mai diverse în formarea umană.
Ca și astăzi, învățătorii se arătau sceptici, uneori critici față de cum erau organizate diferite aspecte importante în desfășurarea muncii lor. Și pe vremea lui Spiru Haret dascălii se plângeau de faptul că programele sunt prea încărcate, iar marele ministru afirma că acest fapt e un loc comun, de la sine înțeles în învățământ: „Așa, a ajuns o banalitate axioma că programele sunt prea încărcate, deși ori de câte ori s-a cerut și s-a încercat reducerea lor, s-a văzut că este o limită inferioară peste care nu se poate trece în această reducere. Convingerea noastră este că învinovățirea aceasta adusă programelor nu s-ar mai produce, dacă timpul școalei ar fi mai bine utilizat” (Vol. II, p. 63).
Spiru Haret susținea educația integrală – școala trebuie să dea nu numai instrucție, ci și educație morală și fizică, aceasta cu atât mai mult cu cât uneori educația primită acasă este deficitară. Și astăzi ne simțim contrariați, uneori, de faptul că eforturile școlii de a realiza o educație eficientă par zadarnice dacă nu sunt dublate și de o bună educație realizată de către familie și comunitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât scopul educativ este unul complex, în sensul de a oferi șanse de integrare reală a tinerilor în societate. „Școala este menită să dea elevilor nu numai instrucțiunea necesară, dar și educațiunea morală și fizică, prin care se poate asigura sănătatea sufletului și a corpului. Cu atât mai mult revine această sarcină școalei noastre, cu cât la noi educațiunea familială lipsește prea adeseori” (Vol. II, p. 175).
Cel mai important aspect se referă la educația morală, pentru că rolul învățământului este, în primul rând, acela de a forma caracterul copilului.
În opinia lui Spiru Haret, liceul ar trebui să se finalizeze cu un examen al cărui scop să nu fie cel al evidențierii cunoștințelor candidatului, ci a modului său de a gândi și de a aplica din cunoștințele pe care le deține: „Scopul ei (al probei) să fie nu de a arăta cunoștințele candidatului, pentru că la aceasta au servit examenele anuale, ci modul cum știe el să cugete, să-și formuleze cugetarea și să tragă folos din cunoștințele ce posedă, pentru a-și îmbunătăți raționamentul” (Operele lui Spiru Haret Vol. VII: Polemice și politice: 1887 – 1900, p. 60).
Ceea ce contează nu este volumul de informație de care un elev dispune, ci abilitatea de a opera cu ea, pentru a răspunde unor probleme desprinse din viață. Cu atât mai mult observația se păstrează în zilele noastre cu cât ritmul de schimbare este fără precedent și avalanșa de noi informații dă o bătălie necruțătoare cu timpul.
Chiar mai mult, am putea constata, fiecare dintre noi observă ușor că, în pofida beneficiilor modernizării, a impactului noilor tehnologii, a acordului cu valorile democratice, europene, totuși manifestările curente, comportamentele de zi cu zi ale unora dintre oameni nu par să fie mai elevate, natura umană este conservatoare, nu ține pasul cu progresul general al societății. Mai cu seamă privind evoluția morală, considerată o dimensiune a activității educative, de parcă demersul formativ uman s-ar putea realiza într-un mediu abstract, ideal, iar nu într-o societate reală, cu problemele ei specifice.
Dar, dincolo de toate acestea: „Este o constatare tristă și îngrijorătoare pe care o facem mereu, anume că, cu toate progresele făcute în timpurile din urmă, simțul moral nu a câștigat deloc teren; din contră, pare că a mai pierdut. Pentru aceasta, cei mai mulți fac vină învățământului. Aceasta nu este drept” (Operele lui Spiru Haret Vol. VIII: Polemice și politice: 1905–1907, Ed. comunicare.ro, București, 2010, p. 248).
Oamenii de bună credință știu că o societate dezvoltată se construiește pe un fundament moral solid și că munca educativă de fiecare zi este șansa unui viitor mai bun.
 Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București