„Această Coroană străluceşte şi astăzi şi se numeşte Academia Română“ Cuvântul Ministrului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, domnul Adrian Curaj

adrian-curaj_ministerul-educatiei„Eu privesc pe toţi cei care fac parte din acest corp ca pe nişte oameni meniţi a aduce la îndeplinire o mare operă. Într-adevăr, corpul didactic, care în trecut îşi limita toată activitatea în treburile pur şcolare, azi se manifestă în mod foarte larg, luând parte însemnată în evoluţia activităţii noastre sociale. Vă rămâne să menţineţi locul înalt pe care l-aţi câştigat singuri în faţa lumii … M-am străduit ca din învăţători şi preoţi să creez o forţă pe care s-o îndreptez întreagă contra stării de ignoranţă şi de decădere a ţărănimii sub toate formele ei.” (Spiru Haret)
Domnule Preşedinte al României,
Domnule Preşedinte al Academiei Române,
Doamnelor şi Domnilor Academicieni,
Excelenţele voastre,
Acum 150 de ani, la 1 aprilie, Locotenenţa Domnească aflată la conducerea ţării din 11 februarie 1866 – Lascăr Catargiu – Moldova, generalul Nicolae Golescu – Ţara Românească şi, reprezentând… armata, colonelul Nicolae Haralambie semnează decretul de înfiinţare a Societăţii Literare Române. În doar câţiva ani aceasta îşi schimbă numele în Societatea Academică Română. În 1879 ea capătă numele pe care i-l ştim astăzi: Academia Română.
Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării, al cărui salut vi-l aduc eu astăzi, înseamnă şcoli, universităţi, institute – adică suma tuturor domeniilor ilustrate de membrii Academiei Române.
Peste drum de noi se află Colegiul Naţional Sfântul Sava, locul unde îşi începe istoria învăţământul superior românesc. Colegiul Sfântul Sava a fost fondat în 1694 de către domnitorul Constantin Brâncoveanu. S-a numit iniţial Academia Domnească de la Sfântul Sava. Mai întâi, limba de predare era greaca, dar după 1818, datorită marelui ardelean Gheorghe Lazăr, predarea a început să se facă în limba română. Căci, spunea el, pentru: „un popor şi neam ce este aşa de vechiu, aşa vestit, proslăvit şi înzestrat cu toate rodurile pământului, precum şi cu darurile duhovniceşti … este nevoie de „o Academie cu ştiinţă, chiar în limba maicii sale”.
Existau, evident, opozanţi, care spuneau că limba română este prea săracă pentru o instituţie de învăţământ. O mentalitate pe care am tot regăsit-o de-a lungul timpului, sub diverse forme: „cercetătorii români nu se pot compara cu cei din Vest”, de exemplu. Colegiul Sfântul Sava organiza un gimnaziu de patru ani, „învăţături complementare” de trei ani şi „cursuri speciale” – învăţământul nostru superior – de trei ani. Mai mult, acum 180 de ani, în 1836, a fost înfiinţată şi prima bibliotecă naţională a românilor. Apoi, în anul 1864, Vodă Alexandru Ioan Cuza împărţea instituţia în două: partea academică devenea Universitatea din Bucureşti, a doua din ţară, iar educaţia secundară era atribuită celeilalte părţi – ceea ce astăzi este Colegiul Naţional Sf. Sava.
Aici şi nu doar aici au existat mari personalităţi didactice, ştiinţifice şi culturale datorită cărora, în mai puţin de 100 de ani, România s-a transformat dintr-o ţară cu învăţământ înapoiat, ajungând să aibă în prima jumătate a secolului XX, între cele două războaie mondiale, o şcoală la nivel european. Este drept, rămânea, dureros, aproape un sfert din populaţie în stare de analfabetism, dar şcoala continua să-şi facă datoria. Efectul se vedea în starea economică, dar şi socială a ţării. O dovadă o găsiţi la cei care, oriunde şi prin orice timp se află, dau greutate Academiei Române, unde ne aflăm noi acum.
Dar… ca la noi, tot ce merge bine, dacă nu este desfiinţat, trebuie reformat. S-a întâmplat începând cu 1948: şcoală de 10 ani, note de la 1 la 5, o singură limbă străină, începând din clasa a patra, scriitori, poeţi, romane şi poezii interzise, consilii pedagogice în fiecare zi… Sunt destui care încă îşi amintesc. Dar sunt mulţi care trec cu prea mare uşurinţă peste un alt lucru: puţin câte puţin, greu, dar şcoala îşi revine. Cum? Este meritul acelora dintre profesori şi învăţători care au reuşit să găsească, de multe ori riscând, căi pentru a le vorbi copiilor despre adevăratele valori. Din istorie, din literatură, din ştiinţe… Şi n-au făcut niciodată vreun caz din aceasta!
Pentru că… doar şi-au îndeplinit menirea. Au făcut, cum spune prima lege a învăţământului de după Unirea Principatelor, „instrucţiune publică”.
Este impresionantă legea aceasta! Când la noi avea loc Unirea Principatelor, Charles Darwin publica (în noiembrie) „The Origin of Species by Means of Natural Selection”.
În acelaşi an, Comisia de la Focşani începe să lucreze, la cererea lui Mihail Kogălniceanu, la primul Proiect de lege organică pentru instrucţia publică în Principatele Unite. Va fi gata în 1860.
Acum 155 de ani, în 1861, când se proclamă definitiv existenţa Principatelor Unite şi Alexandru Ioan Cuza drept Domn, legile şi documentele administrative din Principate erau unificate. Când, în 1862, Bismarck devine prim-ministru al Prusiei, se înfiinţează Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii. La cererea nou-înfiinţatului Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice (înlocuitorul Eforiei Şcoalelor din Bucureşti şi Consiliului Şcolar din Iaşi), în 1863 se publică Proiectul de lege asupra reorganizării instrucţiei publice din România. Era 1864.
Şi astfel, înaintea unor ţări ca Italia, Franţa, Anglia sau Elveţia, la noi, prin lege, se introduce principiul obligativităţii şi gratuităţii.
Cuza semnează „cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională” Legea 1150/1864 asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române. Cu ce nume avem de-a face! Şi cu ce legi, de vreme ce această lege, promulgată la 25 noiembrie 1864, rămâne în vigoare, cu o serie de modificări, până la restructurarea învăţământului prin legile lui Spiru Haret privind învăţământul secundar şi universitar (1889) şi pentru învăţământul profesional (1899) şi apoi până la 2 august 1948. 84 de ani!
O lege al cărei Art. 1 începe cu propoziţia „Instrucţiunea se împarte în publică şi privată”.
Instrucţiunea publică era gratuită şi obligatorie. Când mă uit la ce am găsit – şi ce cunoaştem cu toţii că se întâmplă – astăzi, după 152 de ani, parcă mi-aş dori o asemenea lege, care, vorbind despre obligativitate şi gratuitate, spune că:

  1. Nicio cauză împedicătoare nu poate dispensa de îndatorirea instrucţiunii obligatorii … de nu va fi judecată şi recunoscută ca atare de consiliul municipal sau comunal.
  2. Când părintele, tutorele sau stăpânul va lăsa pe copii a lipsi de la şcoală fără motiv legal, şi nu-i va trimite trei zile după advertismentul ce va primi de la învăţătorul, acesta sau revizorul ori sub revizorul va înştiinţa îndată pe consiliul local al comunei, care va supune pe părinte, tutore sau stăpân la o amendă de două-zeci parale la oraşe şi zece parale la sate pentru fie care zi de lipsă.

Amenda se va plăti în bani sau în lucru pentru comună. În cazul de recidivă ea va fi îndoită.
Şi nu mai spun că „angajatorul”, cum îl numim noi astăzi, era obligat să ceară, dacă angaja un copil (atunci se putea!), să i se arate „certificatul de învăţătură, sub osendă de a se supune de către consiliul local la o amendă de una sută lei”, inclusiv, în caz de refuz, cu recurgere la autorităţile administrative. Iar toate amenzile urma a se „vărsa în casa comunală în favoarea şcolii”.
Spuneam de oamenii mari care au fost. Vă citesc doar câteva dintre numele de miniştri ai Învăţământului – indiferent cum ar suna numele ministerului pe care l-au condus: V.A. Urechia (membru fondator al Academiei Române), Petre Aurelian, Titu Maiorescu (1888, anul inaugurării Ateneului Român), Take Ionescu şi C.I. Istrati (acade­mician, 1900), marele, imensul SPIRU HARET, în 1904 şi 1908-1910. Apoi, la 14 noiembrie 1929, Ministerul a fost contopit cu Ministerul Culturii şi Artelor, formând Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, pentru ca în 1936, acum 80 de ani, cu Gheorghe Tătărescu prim-ministru, să devină Ministerul Educaţiei Naţionale (15 noiembrie) cu Constantin Angelescu ministru. Urmează, până în 1940, alţi mari oameni de cultură: Ion Petrovici, Petre Andrei, Dumitru Caracostea, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga.
Unor asemenea oameni li s-a datorat excepţionalul progres realizat de ţara noastră în domeniul învăţământului într-o perioadă mai mică de 100 de ani, lor şi unei pleiade de mari profesori şi oameni de ştiinţă. Se ştie că, practic, toţi aceştia aveau studii în Occident, dar studiile lor, strălucite, le-au valorificat cu mare succes în ţară.
Căci a existat o perioadă destul de îndelungată în care tinerii mergeau să studieze „afară” şi considerau nu obligatoriu, ci NORMAL – ceea ce este mult mai puternic – să revină acasă. Sindromul „fugii în străinătate”, al refugiului, a apărut mai târziu şi a fost generat de inevitabila senzaţie de opresiune, tipică tuturor regimurilor totalitare. Şi este cât se poate de încurajator să vedem astăzi – în ciuda atâtor pronosticuri sumbre – că situaţia revine la această fundamentală normalitate.
Şi nu a fost nevoie de propagandă pentru a inversa sensul „exodului”! Schimbarea a apărut odată cu înzestrarea cu echipament ştiinţific competitiv – institutele de la Măgurele sunt un bun exemplu. Dar cred că nu este suficient. Mai trebuie ceva: încrederea generaţiilor următoare în recunoaşterea valorii, acolo unde ea există cu adevărat. Şi aici intervine Academia Română. Cu prestigiul uriaş adunat timp de 150 de ani între zidurile sale şi pe care îl consolidează şi îl amplifică permanent. Şi aşa şi trebuie să fie. Academia Română trebuie să fie lângă noi pentru a da girul său înalt valorilor autentice din ambele domenii care constituie responsabilitatea Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării. Aşa trebuie să fie.
Şi astăzi, ca şi acum 150 de ani, menirea Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării este tot „instrucţiunea”. Uniunea Europeană ne propune „societatea bazată pe cunoaştere”. Cum să o construim însă când, aşa cum spunea anul trecut John Dudley, preşedintele Anului Internaţional al Luminii: „Ştiinţa este înţeleasă din ce în ce mai puţin de cei care se folosesc de ea”? Şi cum să nu fie aşa când, dacă la început trebuia să învăţăm să vorbim şi să scriem corect doar limba de fiecare zi, acum avem fiecare ştiinţă cu limba ei? Nu merg atât de departe încât să spun că trebuie să învăţăm să vorbim şi să scriem în toate aceste noi limbi, dar măcar să le înţelegem. Măcar să putem urmări ce ne vorbesc ele.
Domnule preşedinte al Academiei,
Acum 140 de ani, preşedinte al Academiei a fost ales Ion Ghica, acum 90 de ani – Dimitrie Racoviţă (vedeţi că aleg doar aniversările „rotunde”), acum 70, 50 şi 40 de ani, Andrei Rădulescu, Miron Nicolescu, Theodor Burghele. Şi cu 10 ani înaintea dv., profesorul Ionel Haiduc. Ca şi dv., ultimii trei au fost aleşi dintre oamenii de ştiinţă.
Ce minunaţi înaintaşi au fost, domnule preşedinte! Şi ce frumoasă aniversare aveţi! Un secol şi jumătate de când au strălucit pentru prima oară două Coroane: cea care îl încorona pe Prinţul Carol şi naşterea României moderne, şi cea care încorona, cu acelaşi respect şi dragoste, pe cei care, zi de zi, prin lucrarea lor de minte şi suflet, se dăruiesc întru totul acestei Românii.
Iar această din urmă Coroană străluceşte şi astăzi, se numeşte ACADEMIA ROMÂNA şi o sărbătorim.
LA MULŢI ANI!