Examene cât o vară-ntreagă

Mai ştie cineva când o fi început bacalaureatul ăsta? Şi cât mai ţine? Sau cât mai durează admiterea? Sigur că ştie şi poate să afle oricine. Toate sunt scrise în calendar, aprobate, respectate. Vorba e că par aşa de lungi, de birocratizate, pornite fiind încă din cursul anului şcolar, de parcă sunt fără capăt. Câte ceva pare chiar fără rost. De exemplu, ce relevanţă poate avea un bacalaureat care începe luni, după ce vineri tocmai s-a terminat altul? Cineva care pică examenul cu cât este mai pregătit luni, când încep înscrierile pentru noua sesiune, decât era vineri, când a aflat rezultatul negativ la sesiunea încheiată?!
De prin mai şi până pe la mijlocul lui septembrie, şcoala noastră o ţine într-un examen, cu formalităţi, cu ocupări şi sigilări de spaţii, cu mobilizări de oameni, cu cheltuit de bani, toate – nimic de zis – foarte necesare. Se adaugă precauţii, tensiune, suspiciuni – şi acestea, perfect omeneşti. Vorba e că poate ar merge să fie diminuate. De exemplu, o cale ar fi să se desfăşoare o singură sesiune de bacalaureat. O propunere de acceptat este şi încheierea anului şcolar mai devreme. De neacceptat este partea a doua a propunerii, începerea şcolii înainte de 15 septembrie. Anul nostru şcolar nu e prea scurt dacă e folosit exclusiv pentru învăţat carte.
Deocamdată, pentru că darul imitaţiei şi considerentul că nu se face să nu te arăţi ca dându-ţi cu părerea despre o temă la zi se îmbină prin tradiţie, observaţiile privind examenele acestei veri au fost multe, însă nu au urmat decât vreo două direcţii, şi acelea, ca de obicei, statistico-formale. Întâi şi-ntâi a fost pisată ideea că s-au dat subiecte prea uşoare. Dovada de fapt a fost una singură: că la „subiectul mare”, „important”, „de sinteză” (şi alţi termeni din lexicul de meditaţii) de la limba română „s-a dat roman”, şi nu poezie. Aprecierea că romanul (proza, în general) este mai uşor decât poezia e de tristă tradiţie în şcoala noastră, perpetuată dinspre catedră (acum, şi prin „consultaţii” live) de unii cărora poezia le provoacă disconfort pentru că, spre deosebire de roman, nu prea se poate povesti şi nu are personaje cu nume, prenume, „portret fizic” şi „portret moral”, care să dea liber vorbelor mari („arta construirii personajului”), aşa că poezia trebuie înţeleasă, interpretată, cu ştiinţă de carte adecvată. Şi, la urma urmei, pentru cine au fost „subiecte prea uşoare”?! Pentru cei promovaţi cu ochii-nchişi prin cei 12 ani de şcoală („că sunt ai noştri”), orice subiect, cât de uşor, tot greu este.
Imediat a venit canalizarea pe ideea, tot acuzatoare, că s-au dat note prea mari. Invers, cam în acelaşi timp s-au pornit comentariile la notele prea mici, prin enumerări de licee cu doar unu-doi (sau nici atâţia) reuşiţi la bacalaureat. S-au reluat astfel vechile frământări fără rost, de felul e rău procentul în creştere al promovaţilor, e rea mulţimea picaţilor?
Până la urmă, comentariile s-au concentrat pe o temă mai veche, convenabilă, cu succes de public verificat: frauda. Şi referitor la abordarea acesteia este loc de segmentări. Întâi a fost lauda, în sensul că oamenii cinstiţi şi muncitori nu mai tolerează, rup tăcerea şi-i arată pe cei care se caţără pe locuri de top nemeritate, care-şi plătesc trecerea probelor, cărora li se dau subiecte rezolvate. După scurt timp, aceleaşi gesturi au fost arătate ca fiind rele, în sensul că, iată, sunt acuzaţi de incorectitudine cei mulţi şi, de fapt, cinstiţi. Când câte cineva care, având responsabilitatea evaluării, a sesizat în serie zeci de lucrări identice, inclusiv ca greşeli, a fost arătat imediat cu degetul. Supravegherea video a devenit discutabilă, corectarea lucrărilor la distanţă de locul examenului a fost judecată drept măsură poliţienească. Ceea ce fusese bun cu puţini ani în urmă şi chiar la începutul actualelor examene (camere de luat vederi, centre de corectare) a ajuns să fie considerat semn de şcoală proastă.
Şcoala însă nu e atât proastă, cât întristător de vulnerabilă. Este trist şi îngrijorător că rezultate şcolare ajung să fie stabilite în instanţă. Dincolo de drepturile fiecărui cetăţean, inclusiv candidat la vreun examen, este anormal ca prima reacţie la un rezultat negativ sau la o decizie să fie revolta faţă de cel care a „arbitrat” obţinerea rezultatului şi a dat decizia (cu legea-n mână) să fie acuzarea, protestul aproape extrem.
La fel de îngrijorătoare pentru poziţionarea firavă a şcolii în percepţia largă este reactivarea, şi în contextul acestor examene, a „dovezilor” că avem un învăţământ slab, dăunător. Sunt livrate ba imaginea şcolii dominate de spaima candidaţilor la evaluarea naţională şi a atitudinii de zbiri a profesorilor, ba crima unuia provocată de pierderea bacalaureatului, ba sinuciderea altuia cică din acelaşi motiv (Cine şi cu ce drept stabileşte asemenea cauze?). Admiterea la facultate (eveniment şi sărbătoare pentru individ, familie şi comunitate) devine prilej de compătimire pentru proasta decizie (încă ceva prost!) a unora care nu ştiu la ce se înhamă şi de „consiliere” pentru a o lua la sănătoasa din şcoala şi din „ţara asta care…” Şcoala timorată înghite să i se răstească te miri cine la copii cu interogaţii de felul „de ce nu eşti la şcoală?!”, „pe cine ai în familie care a abandonat şcoala?”, „când faceţi baie?” şi să fie arătaţi lumii în prime-time, ca dovadă de sistem prost, în timp ce autorităţi ale aceleiaşi şcoli nu fac decât să dea din colţ în colţ. În chip de contrapondere, câte cineva care prin obiect de activitate are de apărat drepturile copiilor ridică din umeri că nu a putut face mai mult, „în măsura în care” nişte părinţi „au acceptat decizia” unei minore de a se mărita, renunţând la şcoală.
Florin ANTONESCU