Fervoarea mişcării învăţătoreşti naţionale . Apostol D. Culea şi iubirea de copii – ca ideal didactic

1. 10-11, 1921, p. 708).

El însuşi a fost nu doar un dascăl cu vocaţie, devotat copilului – ca subiect de cercetare, de explorare pedagogică şi de formare a fiinţei lui spirituale sănătoase, ci şi un descoperitor al căilor, procedeelor şi metodelor de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor.
Luminează pe oricine ideile pedagogice ale lui Apostol D. Culea privind scopul şcolii – „şcoala trebuie să fie a copilului, înainte de orice”, respectându-se localizarea ei în cele patru forme de relief distincte, în care se situează fiecare: munte, deal, câmpie, ape.
De la intelectualism la practicism, de la însuşirea de către copii a unor noţiuni ştiinţifice abstracte la înţelegerea lor exactă şi la capacitatea copilului de a le aplica în viaţa reală – aceasta este întor­sătura remarcabilă pe care a gândit-o şi a instituit-o în Învăţământul Primar inspectorul şcolar, directorul Ministerului Învăţământului, autorul tuturor manualelor şcolare I-IV şi organi­zatorul şcolii româneşti de toate gradele, pe baze moderne, Apostol D. Culea – dascăl naţional.
„Minţile măreţe au scopuri, celelalte – doar dorinţe”, postulează un vechi dicton umanist, care mă îndeamnă să asociez numele ostenitorului Apostol D. Culea cu acest adevăr.
Nemărginit este spiritul lui patriotic, când îşi cantonează idealul educaţional în sfera adevărului, frumosului şi binelui – un adevăr istoric, urmărit cu silinţa cercetătorului erudit şi cu sufletul românului foarte învăţat. (Apostol D. Culea, „Dobrogea. Cât trebuie să ştie oricine despre Dobrogea, Trecutul-Prezentul-Viitorul”, Editura „Casa Şcoalelor”, Bucureşti, 1938; „Când moldovenii ţineau strajă la Nistru”, Editura „Casa Şcoalelor”, Bucureşti, 1942).
Adevărul istoric de care este pătruns pedagogul Apostol D. Culea se subsumează „Educaţiei Morale” a copilului, indiferent unde se află şcoala lui – „în creierul Carpaţilor, în Bărăgan, în centrul Bucureştiului” – „Educaţia religioasă” trebuind să se facă fără vreo întrerupere, pe tot parcursul vieţii lui, iar părinţii, preoţii şi învăţătorii fiind chemaţi să desăvârşească în elev caracterul religios al adultului de mai târziu. „Omul credincios, prin excelenţă un om bun, tolerant şi iubitor de semeni, societatea are nevoie de omul în sufletul căruia s-a sădit de mic, în familia bine rânduită, «Chipul lui Dumnezeu», fiind el părtaş, toată viaţa, la practicile bisericeşti şi la actele laice, deopotrivă, pe care comunitatea le iniţiază şi le susţine” (Apostol D. Culea, „Istoria lui Cristos”, în Revista „Lamura”, an. IX, nr. 2-3, 1928).
A educa se pare că este una dintre cele mai trudnice întreprinderi umane, cuvântul „Învăţătură” căpătând valori greu de măsurat. Ca învăţător, care ai dobândit şi ai tezaurizat în tine „Învăţătura”, trebuie să ştii să-i înveţi pe copii să preia bogăţia ta de cunoştinţe, folosindu-te de tactul tău pedagogic, de inteligenţă şi sinceritate, precum şi de o imensă iubire faţă de copil, ca să-i transmiţi lumina învăţăturii.
Fără nicio îndoială, Apostol D. Culea cunoştea întregul potenţial profesional propriu educatorului de ţară – trăitor în cumpătare, decenţă şi dreptate, trăsăturile de bază ale unui model de conduită morală pentru populaţia satului, în stare să aprecieze şi să respecte cadrul didactic, fruntaş al satului.
Importantă însă rămânea „Didactica” – pedagogia cu strategiile ei, cu principiile ei şi cu metodele ei specifice, totul fiind prioritar şi fundamental, de la structura Sistemului de învăţământ, la Programa de învăţământ şi până la „Veriga” de bază – lecţia adecvată disciplinei de profil.
Fin observator, Apostol D. Culea, unanim apreciat ca fiind „exponentul cel mai însemnat al mişcării învăţătoreşti la ţară” (Stanciu Stoian, op. cit.), devine, în realitate, pentru lungă vreme, demiurgul şi artizanul şcolilor săteşti, emiţând judecăţi de valoare proprii asupra materiilor predate la clasele I-IV şi la şcolile de ucenici din mahalalele oraşelor, scriind fără de odihnă manualele potrivite, de unul singur ori alcătuite împreună cu iluştrii săi prieteni de idei, deopotrivă iubitori ai satului, adevăraţi patrioţi erudiţi şi umanişti, aflaţi în „folosul de obşte”.
Categoric, Apostol D. Culea a dobândit „talantul” de educator prin voinţă divină, la numai 30 de ani gândeşte, concepe şi publică opera sa pedagogică fundamentală, care va face o lungă şi fructuoasă carieră în Învăţământul românesc (Apostol D. Culea, „Învăţământul despre natură în şcoala primară”, op. cit.), iar la 40, Academia Română îi premiază lucrarea „Literatura copiilor şi şezătorile pentru copii”.
Iubirea pentru copii – ca ideal didactic – devine un nesecat izvor de inspiraţie profesională, Apostol D. Culea îndemnându-i pe părinţi „să-şi cunoască mai bine copiii”, lucrările – multele şi valoroasele, publicate de Apostol D. Culea – impresionând şi astăzi: 1. „Sufletul copilului îşi cere dreptul său”, în „Vremea Nouă”, an I, nr. 7, 1911; 2. „Cultura gustului de cetit în şcoală”, Idem, nr. 1, 1910; 3. „Intuiţia spaţiului la copii”, Idem, an V, nr. 5-6-7, 1914; 4. „Ideile copiilor despre natură”, în Revista „Şcoala Basarabiei”, nr. 4, 1919; 5. „Literatura copiilor ca izvor de creaţie şi voioşie”, în „Învăţătorul român”, an I, nr. 2-3, 1922; 6. „Pentru a cunoaşte şi a iubi copilăria”, în „Lamura lui Vlahuţă”, an III, nr. 5, 1922; 7. „Sfaturi pentru citirea cărţilor”, de către copii, în „Lamura pedagogică”, an VI, nr. 1-2, 1925; 8. „Cuvinte despre citirea cărţilor”, în „Lamura”, an. V, nr. 14-15, 1924; 9. „Şezători de primăvară şi Paşti cu copiii. Monografia comunei”, în „Lamura pedagogică”, an VI, nr. 3, 1925; 10. „Literatura pentru copii şi colaborarea internaţională”, în „Lamura”, an IX, nr. 9-12, 1928 etc., etc.
Propunând şi promovând „un învăţământ activ” în România, dar şi în Basarabia, ca inspector cultural – alături de Onisifor Ghibu şi Ştefan Ciobanu – Apostol D. Culea devine o autoritate absolută în direcţionarea Învăţământului primar. Vreme de 5 ani (1917-1922), Apostol D. Culea duce o muncă asiduă de educaţie, instruire şi culturalizare a basarabenilor, când apare Revista mensuală „Şcoala Basarabiei”, şi tipăreşte la Institutul de Arte Grafice „România Nouă”, Chişinău, 1918, Îndrumarul pedagogic conceput de Apostol D. Culea: „Povăţuitor şcolar sau Metodica practică pentru învăţătorii şcoalelor din Basarabia”.
Avântat în munca de reorganizare a şcolii din Basarabia, Apostol D. Culea a excelat, dinamizând mişcarea de idei socio-pedagogice, iar dimpreună cu Onisifor Ghibu tipărind 3 volume „Din istoria didacticii româneşti”, Ştefan Ciobanu alăturându-i-se la înfiinţarea Revistei de profil „Şcoala Basarabiei”, susţinută teoretic, multă vreme, cu materiale pedagogice concepute de Apostol D. Culea însuşi (Ioana Axentii, „Dezvoltarea gândirii pedagogice în Basarabia – 1918-1940”, Teză de doctorat, conducător ştiinţific conf. dr. Viorica Palaria, consultant ştiinţific prof. univ. dr. Anton Moraru, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Chişinău, 2004, versiune electronică, sursa online). Sunt mişcată să citesc negru pe alb rezultatul cercetării omului de ştiinţă Ioana Axentii, care deschide galeria pedagogilor şi scriitorilor cu ilustrul nume „Apostol D. Culea (1882-1949)”, ca fiind cel mai valoros.
Pentru Apostol D. Culea frământarea profesională a fost una reală, Culea ne apare drept un dascăl adevărat, fiindcă devine o voce puternică şi fermă, care-i creşte şi-i consolidează statura de teoretician metodist ascultat, înţeles şi urmat, în cariera lor, de învăţătorii rurali şi nu numai. Susţinea cu tărie Apostol D. Culea că însuşirea corectă a „Limbii române”, ca limbă maternă, nu înseamnă doar o trebuinţă şi o obligativitate impusă de „Programa şcolară”, ci devine o manifestare naturală de mândrie naţională, de înţelegere între oameni, de transmitere nuanţată a gândurilor, proces continuu şi de durată, care are însă începutul în şcoala primară, sub atenta îndrumare a Învăţătorului iubitor de copii, înzestrat cu un bun „Manual de Limba română”. Mai crede cu tărie Apostol D. Culea că însuşirea vorbirii frumoase în limba română – printr-o atentă supraveghere şi prin practica neîntreruptă – este garanţia unei instruiri sistematice la sate, locul unde îşi au izvorul virtuţile neamului românesc.
Cultura pedagogică temeinică îl va cantona pe Apostol D. Culea pentru totdeauna în sfera ideilor strălucite ale mentorilor săi Haret, Iorga, Gusti, dar şi de mai înainte, ilustrate de un Constantin Dimitrescu-Iaşi ori de vârfurile „Mişcării culturale” autohtone – Titu Maiorescu, Al. Odobescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu. Apostol D. Culea însă a trecut graniţele „Ştiinţei Pedagogiei” româneşti şi – învăţând singur limbile străine, cu deosebire engleza, franceza şi italiana, în care vorbea cu uşurinţa şi farmecul cunoaşterii românei, cât şi a trăitorului o vreme la Roma – îi studiază cu râvnă pe clasicii lumii: 1. Jan Amos Komensky (1592-1670), fondatorul „Didacticii”; 2. Jean Jaques Rousseau (1712-1778), care-i socotea pe oameni „buni de la natură”; 3. Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827), didacticianul iluminist; 4. Johann Friedrich Herbart (1776-1841), care făcea din „hrănirea sufletului” scopul esenţial în educaţia copilului – o vestită pleiadă de pedagogi universali.
Pedagog naţional, Apostol D. Culea avea să datoreze înavuţirea cunoaşterii sale de profil unor somităţi ştiinţifice universale, care-au întărit metodica predării şi au fixat o dată pentru totdeauna coordonatele ştiinţifice ale psihologiei vârstelor, precum: 1. Maria Montessori (1870-1952), cu didactica învăţării copiilor cu deficienţă mintală; 2. Ellen Key (1849-1926), militanta pentru respectarea drepturilor copiilor; 3. Adolphe Ferrière (1873-1940), care încuraja „şcoala activă” şi „libera educaţie”; 4. Edouard Claparède (1873-1940), cu psihopedagogia experimentală – câştigul fiind uriaş în căutarea şi descoperirea, de către „Şcoala românească” a direcţiei către o pedagogie a libertăţii, în actul de educare morală a tineretului, în secolul al XX-lea, considerat a fi fost „secolul copilului”.
„Peregrinul din Sudiţi”, cum l-au numit cu infinită iubire prietenii de idei, colaboratorii şi exegeţii săi subtili pe Apostol D. Culea, a cutreierat întreg pământul Europei, dar mai ales al patriei – din mirificul şi bărăgăneanul sat natal Sudiţi până dincolo şi dincoace de Carpaţi, a străbătut Bucovina încărcată de istorie şi a trăit în Dobrogea, călcând pe urmele paşilor lui Mircea cel Bătrân, poposind, apoi, în Capitală, unde însuşi Regele Carol al II-lea îi asculta „Rapoartele” despre lucrarea sa de folos naţional, ca Director al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” (Vezi, „Carol al II-lea, Regele României”, „Însemnări zilnice”, Note, 182, Editura „Scripta”, Bucureşti, 1998, p. 347). Nu uită nimeni că în „Mesajul Tronului către Congresul Asociaţiei Generale a Învăţătorilor Români” (30 iunie 1927), Regele spunea: „Dacă soarta nu m-ar fi pus acolo unde sunt, aş fi fost învăţător”.
Emoţionant dicton ne-a rămas de la Pedagogul Apostol D. Culea, despre care Stanciu Stoian afirma cu tărie că ar merita titlul de „Doctor Honoris Causa” pentru iubirea lui adevărată faţă de lumea satului: „Plugul meu, mi-e Altar şi Dumnezeu”. Dar „Sapa”? Ce spunea Culea cel aşteptat de Regele Carol al II-lea să-l viziteze? „…Voi nici nu ştiţi cât de frumoasă este sapa!” Şi, nu se lasă eruditul cărturar, din Sudiţi-Ialomiţa, până ce nu şi-a uimit prietenii, marii scriitori ai vremii: „Împreună cu toiagul Regelui, cu cârja Preotului, cu spada Ostaşului şi cu condeiul Scriitorului, sapa Plugarului este vrednică de a primi închinarea noastră, de a fi proslăvită de glasul nostru”. Nu toţi putem să spunem cu duioşie: „La mine, la ţară!…” Apostol D. Culea suferă sincer pentru acest fapt. „Cine nu are sat să adopte unul!” – este îndemnul lui Apostol D. Culea, întemeietorul „Muzeului Satului”, din Bucureşti, dimpreună cu toţi colaboratorii lui Dimitrie Gusti: Este iniţiatorul emisiunii „Ora Satului”, de la Televiziunea Română, foarte iubită, cu o foarte lungă şi valoroasă carieră, Apostol D. Culea susţinând prin conferinţe şi emisiunea „Radiodifuziunea şi educaţia copiilor”. Institutul Social Român, condus de Dimitrie Gusti, Casa Şcoalelor şi Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” – pe care el însuşi le-a condus – i-au înlesnit lui Apostol D. Culea să-şi realizeze unele dintre cele mai importante idei socio-profesionale: 1. Înfiinţarea „Şcolilor populare la sate”; 2. Înfiinţarea „Căminelor culturale” în fiecare sat şi comună de pe tot cuprinsul ţării; 3. Înfiinţarea „Bibliotecilor şcolare” – specializate pentru copii; 4. Introducerea „Serbărilor şcolare” trimestriale şi anuale; 5. Introducerea „Clăcilor” de întrajutorare sătească şi 6. Introducerea „Şezătorilor săteşti”.
Culea n-a păstrat nimic pentru sine, deviza vieţii lui fiind: „Nimic pentru mine, totul pentru alţii. Pentru mine doar munca!” Apostol D. Culea a fost un dascăl de carieră, un pedagog desăvârşit, autor de manuale şi studii educaţionale, un scriitor neobosit şi un culturolog aplicat. Spiritul său viu şi modernitatea asumată i-au dat lui Apostol D. Culea forţa de a rezista până în timpii noştri, ca o prelungire proprie rodnicelor valori perene.
Un mândru român a fost Apostol D. Culea, pe pieptu-i falnic strălucind ordine şi medalii conferite de stat: „Avântul ţării” (1914); „Meritul Cultural” (1931); „Răsplata Muncii” (1931); „Crucea de Onoare” (1933); „Ordinul Ferdinand I” (1937); „Meritul Cultural” (1940) etc. etc.
O lumină pătimaşă arzândă a fost Apostol D. Culea – „O bibliotecă ambulantă”, potrivindu-i-se dictonul „Omnia mecum porto” – „Tot ce am port cu mine”, iar „ţărănia” lui are nobleţea ei: este ruptă dintr-un suflet încins de dorul de a fi Om şi de a forma oameni… Luminându-i.
Vorbe înţelepte şi versete sacre, precum „Veniţi de luaţi Lumină!” ori „Lumina lumii!”, sunt rostite cucernic dintotdeauna, în Casa Domnului, frumuseţea şi puterea adevărului lor s-au răsfrânt firesc şi către Şcoală, unde „Învăţătura luminează omul”, iar Învăţătorii devin „luminătorii” satelor şi oraşelor.
În satul natal Sudiţi, peste care mai pluteşte magia copilăriei mele fericite, şcoala poartă numele „Apostol D. Culea”, iar în această şcoală, din satul nostru Sudiţi-Ialomiţa, au răsunat cândva şi paşii mei, pe băncile şcolii odinioară am visat frumos şi eu. La bază, învăţătoare şi eu, simt cu toată forţa cugetului meu cât de măreaţă poate fi viaţa unui învăţător – Adevăratul Învăţător fiind Domnul nostru Iisus Hristos!
Fiică a satului Sudiţi, de unde se trage Apostol D. Culea, învăţătorul atins de aripa geniului, ridic astăzi – prin graţie divină – cel mai falnic şi mai trainic soclu de statuie, zidit din doruri, din gânduri şi din iubire, la rădăcina căruia să pot vărsa şi eu câte o lacrimă – ca Omul-Culea să fie acasă şi să rămâie.
Prof. univ. dr. sinolog Ileana HOGEA-VELIŞCU