OMUL ȘCOLII

La împlinirea a 150 de ani de la înființarea, în sens modern, a Ministerului Instrucțiunii Pu­­blice și Cultelor, pe 4 iunie 2012, am propus conducerii Ministerului constituirea unui colectiv care să elaboreze Istoria Ministerului Educației Naționale, de la înființare până la zi. Propunerea putea beneficia de includere în Programul guvernamental de marcare a 150 de ani de la formarea primului gu­vern unic al Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești și de finanțare de la guvern. Alte ministere (Finanțe, Apărare, Externe, Interne etc.) au valorificat această oportunitate și au elaborat mo­nografii ale instituțiilor respective. Din păcate, Ministerul Educației a ratat această șansă, mai ales că Istoria ar fi re­­prezentat o premieră și ar fi devenit un instrument eficace pentru prezentarea valoroaselor tradiții ale acestei instituții cheie a învățământului românesc. Totodată, în condițiile în care se insistă atât de mult pe realizarea culturii instituționale/organizaționale, apariția acesteia ar fi condus, printre altele, la promovarea imaginii Ministerului și ar fi oferit combustibil pentru activități de team-building. Întrucât, din motive pe care nu do­­resc să le dezvălui acum, nu s-a dat curs inițiativei noastre, m-am decis să purced a scrie o Istorie a Ministerului Educației în două volume: unul care să prezinte evoluția în timp a instituției și altul care să cuprindă o galerie cu micromonografii ale tuturor demnitarilor care s-au perindat prin strada G-ral Berthelot nr. 28-30.

Ab initio, eram conștient de complexitatea și dificultatea sarcinii asumate dar, în același timp, ca beneficiar al șansei unice de a putea să mă refugiez în ar­­hiva Ministerului de la subsolul clădirii și să parcurg dosare și fonduri cu documen­te semnate de Spiru Haret, dr. C. Angelescu, D. Gusti, N. Iorga etc., trebuia să pun în pagină informațiile și documentele stocate în peste patru decenii. Totodată, eram animat de ideea realizării, în premieră, a istoriei instituției pe care am servit-o cu loialitate și devotament peste patru decenii, ca înalt funcționar public. Evident, o asemenea lucrare presupune depășirea unor dificultăți, mai ales că, de multe ori, prioritatea națională este ignorată de guvernanți și expusă, adesea, pe nedrept, oprobriului public pentru motive care nu depind de sistemul de învățământ.

În avanpremieră la lucrare, voi prezenta într-un serial momente și personalități din Istoria Ministerului Educației. Primul articol este dedicat Omului școlii, Spiru Haret, cel pe care inegalabilul Ni­­colae Iorga îl numea, în Istoria învățământului românesc, Marele Ministru, al 48-lea ministru al Educației, din cei 139 câți au fost din 1864 până astăzi.

Același Nicolae Iorga afirma la Congresul învățătorilor din 1909: „Când vă vorbesc despre el, în semn de respect, sculați‐vă în picioare! Câți știutori de carte erau în România? În 1899 recensământul stabilește 22%, din totalul populației. În 1909, din 5.047.342 locuitori de peste 7 ani, 1.986.982 știu carte, un procent de 39,4%. Dintre aceștia, 106.713 aveau studii superioare!“.

Rămas orfan de timpuriu, după studii strălucite în țară, Haret, cu susținerea ministrului Titu Maiorescu, a primit o bursă la Paris, unde a obținut licența în matematică și fizică. În timpul studiilor, când rușii au trecut Prutul, la 12 aprilie 1877, Haret a cerut să meargă la război, susținând că: „O problemă de mecanică cerească (nu) e mai importantă decât țara!“. Ministrul Instrucțiunii de atunci, Gheorghe Chițu, a respins solicitarea de a merge în tranșee, afirmând că „o astfel de minte luminată trebuie protejată“. Un an după aceea, în 1878, când s-au semnat preliminările de la San Stefano, teza lui Haret a fost susținută cu strălucire, el de­­venind, la 27 de ani, primul român care a obținut un doctorat la Paris.

După ce și-a susținut teza la Universitatea Sorbona, i s-a propus să predea la Universitatea din Grenoble, dar Haret a refuzat postul motivând că se întoarce în țara sa, ca s-o lumineze prin învățătura de carte. Revenit în țară, devine profesor la Școala de Poduri și Șosele (actuala Universitate Politehnica) până la ieșirea la pensie, în 1910.

Înainte de a prelua Ministerul, Omul Școlii a parcurs treptele administrative: a fost în 1883 revizor general al școlilor, iar din 1886 secretar general al Ministerului, spre deosebire de recente năravuri poli­tice, când se debutează în câmpul muncii cu postul de ministru sau când neaveniții devin miniștri.

Haret a fost ministru de 3 ori: între 31 martie 1897 – 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 – 22 decembrie 1904 și 17 martie 1907 – 29 decembrie 1910. În mod eronat, unii afirmă că Marele Ministru a fost cel mai longeviv demnitar la Instrucție. Omul Școlii a cumulat, în cele 3 mandate, 8 ani și 6 luni, recordul de longevitate fiind deținut de dr. C-tin Angelescu, cu 10 ani și 7 luni, în 10 mandate. Pentru intervalul 1864-2022, durata medie a unui mandat a fost de un an și două luni.

Totuși, Haret, în pofida tuturor dificultăților, a fost omul providențial care a reformat educația românească și a mo­dernizat-o. Iar acestea s-au realizat cu împotrivirea acerbă a miniștrilor conservatori Take Ionescu, dr. C. Istrati, C.C. Arion, Mihail Vlădescu și C.G. Dissescu, care i-au fragmentat mandatul și i-au întrerupt opera reformatoare. Cu toate acestea, fidel principiului Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara, Marele Ministru a crezut și a finalizat neabătut în proiectul său.

Destinul Omului Școlii s-a intersectat cu cel al altor personalități ale vieții politice și culturale: D.A. Sturdza, principalul său susținător, I.C. Brătianu, P.P. Carp, Al. Marghiloman, G.G. Cantacuzino etc. Dintre toți, a avut mai multe contacte cu Titu Maiorescu, și el unul dintre părinții fondatori ai învățământului modern ro­mânesc. Ambii păreau croiți după standardele trasate de un alt ministru, Simion Mehedinți, care, în Decalogul muncii din lucrarea sa, Altă creștere: școala muncii considera politica știință și morală aplicată, conform modelului din Politica de vorbe și omul de stat. De fapt, ambii erau capabili să facă distincția sugerată de Churchill între omul politic și omul de stat: omul politic se gândește la următoarele alegeri, omul de stat – la ge­nerațiile următoare.

Cei doi titani făceau parte din partide diferite, Maiorescu, fondator și lider al Partidului Conservator, Haret, fruntaș liberal, deci ei s-au întâlnit de pe poziții adverse, ceea ce s-a concretizat prin interpelări și polemici frecvente. Înfruntarea lor în agora s-a concentrat pe ceea ce aveau de făcut pentru țară, fiecare din perspectiva propriei ideologii. Însă, dincolo de diferențe, ei aveau o singură ideologie: România.

Spiru Haret nu a fost nici șef de partid, nici șef de guvern, n-a strălucit prin talent oratoric și nici nu a dat lovituri politice răsunătoare. A trăit cu simplitatea profesorului de modă veche și a muncit ca un ministru tehnocrat, tăcut și modest. Este dușmănit, hulit, ponegrit, atacat cu înverșunare. Rareori ripostează, dar nu rămâne dator: „Ar fi o naivitate ca atunci când alții fac armă politică din orice, eu să nu le plătesc cu aceeași monedă“. Prin opera sa, dar și prin felul său de a fi, Spiru Haret a creat în epocă un adevărat curent: haretismul. Esența lui a constat în introducerea factorului cultural și economic în masa poporului, adică la sate, servindu-se pentru aceasta de învățători și preoți. Metodele lui, luate din arsenalul vremii, au fost promovate cu mare consecvență. Consonant cu Me­­hedinți, putem afirma că și Haret s-a condus după principiul: Un popor, ca și orice om în parte, atâta prețuiește cât a înțeles din Evanghelie și cât poate să urmeze învățăturii lui Iisus.

de Gheorghe FELEA – profesor

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 25-26 / ianuarie-februarie 2022