Despre provocări

Şcoala este un mediu cultural în care elevii sunt chemaţi spre cunoaştere, prin diverse metode didactice interactive, sunt susţinuţi să îşi însuşească cunoştinţe, să îşi formeze competenţe, dar şi să facă faţă provocărilor, cu tact şi tenacitate.
Ştim din experienţa pedagogică faptul că, atunci când vrem să mediem o situaţie şi să o facem cumva abordabilă, o putem prezenta drept o provocare. De pildă, o problemă de rezolvat poate fi totodată o provocare, o întrecere sportivă este o provocare, noutăţile vin cu doza lor de inedit, ceea ce poate fi provocator. Olimpiadele îi provoacă pe cei mai buni dintre elevi la întrecere. Simulările în vederea susţinerii cu succes a examenului de bacalaureat sunt adevărate provocări pentru elevii care le susţin, îi ajută să conştientizeze unde se află pe traseul pregătirii lor pentru examenul de sfârşit de liceu. Apoi îi provoacă pe profesori să le corecteze, să tragă concluzii, să stabilească măsurile care se impun, inclusiv pe cele de tip remedial. Provocarea la o discuţie, cum am spune în prezent, provocarea la un duel – cum era în trecut – sau la o întrecere sunt ocazii de a invita, de a chema, de a crea relaţii între fapte, oameni etc. Provocarea este însoţită de cele mai multe ori de stări emoţionale efervescente, produce consecinţe. Dar este astfel şi o cale sigură de ieşire din zona de confort.
Provocarea iniţiază, stârneşte, determină. Desigur, nu ne dorim provocări foarte multe, cărora să nu le putem face faţă. Dar nici o viaţă atât de liniştită încât nimic să nu ne scoată din obişnuitul repetitiv. Este firesc să nu dorim cu bună ştiinţă să încremenim în proiect sau să trăim cu un deficit de proiect. Dacă însă avem proiecte, atunci asumăm şi că va trebui să facem faţă provocărilor.
Ştim că provocările activează mecanismele de adaptare, impulsionează dezvoltarea. Mai ştim că imaginea are uneori un impact mai mare decât cuvântul, este cumva mai provocatoare.
Provocarea este în fapt un tip de raportare care activează, declanşează reacţii.
Sunt însă şi aspecte ale realităţii atât de apăsătoare încât a spune că a le aborda este un fapt provocator pare totuşi prea mult. De pildă, nu pare să fie provocator pentru decidenţii politicilor publice din Educaţie faptul că numai 24% dintre elevii din mediul rural sunt absolvenţi de liceu şi doar 2% dintre ei termină o facultate, conform datelor Institutului Naţional de Statistică. În mod analog, pentru decidenţii care concep politicile publice privind diminuarea sărăciei şi a excluziunii sociale nu pare să fie provocator faptul că rata tinerilor care nu sunt angajaţi pe piaţa muncii şi nici nu sunt cuprinşi în sistemul educaţional este de aproape unul din cinci (19,6%), conform datelor Raportului de cercetare al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei (Aspecte privind incluziunea socială a tinerilor aflaţi în afara sistemelor de educaţie, formare şi ocupare profesională, NEET, 2015, p. 34). De ce am putea crede asta? Pentru că trecerea timpului nu înseamnă rezolvarea problemelor, aspectele menţionate par de nedepăşit.
Surprinzător a fost şi faptul că mulţi dintre colegii profesori nu au apreciat drept o provocare organizarea concursului pentru ocuparea funcţiei de director, nu l-au văzut drept o oportunitate pentru dezvoltarea lor în carieră. În cazuri extreme, funcţia de director nu mai este o provocare pentru niciunul dintre profesorii din respectivul colectiv didactic, şcoala riscând să rămână necondusă etc.
Desigur, sunt provocări cărora a le răspunde înseamnă a construi ceva pentru viitor, dar şi provocări pe care e bine să nu le accepţi pentru că nu se întrezăreşte nimic util la capătul lor.
A răspunde unei provocări este, în fapt, o problemă de alegere: trăim cu impresia că putem decide cărora dintre provocări să le răspundem şi cărora nu. O anumită situaţie poate fi interesantă, dar nu şi pentru cineva anume. Chiar spunem că implicarea într-o situaţie ar constitui o provocare dacă am avea altă vârstă, poate alte angajamente de cursă lungă cu viaţa. Admitem că tinerii sunt mai cutezători, pentru ei viaţa este aşa de frumos provocatoare. Din păcate, odată cu înaintarea în vârstă, din ce în ce mai puţine fapte ni se mai par provocatoare. Ne putem consola însă cu iluzia că selectăm mai bine între diferitele aspecte ale realităţii, şi dacă tot decidem să răspundem unei provocări, atunci aceasta este una semnificativă pentru împlinirea proiectului nostru de viaţă.
Mai sunt şi fapte de viaţă care vin peste noi cu un caracter imperativ de fatalitate, par să nu mai lase loc de ezitări. Nu poţi refuza provocarea de a încerca să te însănătoşeşti, atunci când se întâmplă să fii bolnav. Ca profesor, nu poţi refuza principial să ajuţi pe cineva aflat într-o situaţie critică, atunci când implicarea ta este necesară.
În viaţa fiecăruia, există probabil şi provocări cu o tentă cumva metafizică. A nu te lăsa, prin ceea ce faci zi de zi, înstrăinat de propria esenţă, a nu accepta să te complaci în stări de fapt contradictorii şi aşa mai departe.
Acceptarea provocărilor se face adesea cu naivitate, nici nu ştim în ce ne antrenăm pentru a le face faţă. Uneori, ieşirea dintr-o situaţie provocatoare se face doar cu preţul pierderii inocenţei. O situaţie dificilă ne creează sensibilităţi, ne determină să devenim prudenţi, rezervaţi, poate chiar temători, oricum să tergiversăm hotărârea de a răspunde cu uşurinţă provocărilor.
Ca profesori, ne vom confrunta şi cu provocări care decurg, cum am putut constata, chiar din sarcinile curente de muncă, aşa cum reies din fişa postului. De pildă, este o provocare modul cum vom gestiona cele 25% din numărul de ore aflate la dispoziţia profesorului. Poate fi considerat provocator să concepi un CDS şi să îl operaţionalizezi cu succes la clasă. Este demn de interes să colaborezi în realizarea unei programe, a unui manual şcolar. Pentru decidenţii din Educaţie este provocator să proiecteze o lege a Educaţiei care să fie atât de bună încât nimeni să nu mai dorească să o schimbe pentru mulţi, mulţi ani.
 Prof. dr. Cristina Ştefan,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti