Se împlinesc, la 1 februarie 2016, 164 de ani de la nașterea lui Caragiale. Dintre marii autori ai literaturii române, este cel care a înțeles cel mai bine „abisala” psihologie românească și, înțelegând-o, a eternizat-o în matricea unei tipologii definitorii până astăzi. Stăm, suntem, existăm sub semnul sau stigmatul acestei fixări în tipare morale inextricabile, definitive…
Definitive? Poate că da, poate că nu. Tot el ne-a învățat că îndoiala, răzgândirea, lipsa de convingeri ferme și de „prințipuri” sunt bune în multe rânduri, mai bune, în orice caz, decât rigiditatea morală și inflexibilitatea în marginile stricte ale regulilor. Cu fermitatea, nu poți – în spațiul nostru balcano-levantin – construi mai nimic, pe când cu închisul ochilor și cu „lanțul slăbiciunilor”, ehee, multe se pot face… Ne-am obișnuit să vorbim de Caragiale ca de un tutore spiritual și moral al destinului nostru, asumându-ne, în același timp, caragialismul existenței și devenirii noastre ca națiune întru spirit, mentalitate, moravuri. Dar cât de „caragialescă” mai este lumea noastră de azi?
Ca să răspundem, trebuie să definim noțiunea. „Caragialismul” poate fi calificat prin câteva elemente esențiale: labilitate morală, deschidere structurală spre compromis, lipsă de caracter, relativitate în raport cu principiile și normele, incultură, tendința spre caricatură în existență și comunicare, dar și o anumită candoare, naivitate și ingenuitate în actele și faptele actorilor de pe scena vieții și a pieselor de teatru. Nu putem spune, desigur, că unele dintre aceste trăsături nu mai sunt actuale. Ba, chiar dimpotrivă: sunt mai active decât oricând, mult fortificate și augmentate. Ele s-au transformat însă, în acești 25 de ani de „democrație populară” (ca să ne exprimăm… caragialesc), de „republică democrată”, în care supremă este „box populi”, în caracteristici-mutant, agravate, duse spre extremă: disprețul legii și al oricăror norme, trădarea (pe care nu trebuie „să o știm și noi”, poporul) ca politică și sistem, minciuna, manipularea, înșelătoria, hoția, ticăloșia etc. Ceva ne lipsește totuși, „prin părțile esențiale”, din „PARADIGMA CARAGIALE” A EXISTENȚEI.
Paradoxal, caragialieni fiind, ne-am pierdut caragialismul în dimensiunea lui simpatică, pitorescă, prin pierderea candorii, naivității, sincerității (chiar în minciună) și a intensității trăirii. Cațavencu de ieri plângea pentru „țărișoara” lui, pentru „România”, plângea demagogic, teatral, grandilocvent, dar nu întru totul nesincer în exaltarea lui. Cațavencu de astăzi, un fel de Dandanache mai puțin decrepit decât personajul, dar mult mai rău și mai agresiv, întruchipare odioasă a malignității, nu mai plânge, ci rânjește, cu primitivă viclenie, vorbind despre România, despre destinul ei în Uniunea Europeană, minte fără să clipească, cinic, fără morală, fără cultură, obedient și slugarnic la ordinele altora, executant umil și satrap în același timp. Nu Tipătescu de ieri este „bampirul” adevărat, ci Tipătescu de azi, cinic și prost/-crescut, deseori analfabet, lipsit de orice scrupule, nu ciocoii de ieri „sug sângele poporului”, ci mulți dintre potentații de azi, politrucii fără educație, fără carte, fără urmă de decență și bun-simț, puși pe căpătuială, ariviștii rudimentari, cu trecut ori prezent de delatori, lichelele pentru care politica este o cacealma întru prostirea celorlalți și umflarea buzunarelor lor, ființe declasate în ordinea umanității. Din păcate, clasa politică românească de azi abundă în astfel de specimene obscure și obscene, care, într-o lume normală, ar viermui, anonime, într-o existență ștearsă, fără orizont. Față de exemplare abominabile precum acestea, lumea lui Caragiale ne oferă personaje agreabile, acceptabile chiar în duplicitatea și ticăloșia lor benigne.
Astfel că, la peste un veac și jumătate de la nașterea lui Caragiale, după decenii întregi de caragialism, ne îndepărtăm de modelul lui de existență, ieșim de sub „stigmatul” lui Nenea Iancu. Dar ieșim nu în sensul emancipării morale, ci pentru a intra sub un alt model, derivat din tarele noastre atavice, unul corupt, mutant, în care rămâne doar ce e rău din Caragiale, în care râsul, umorul, toleranța, iertarea, generozitatea și umanismul nu-și mai găsesc locul. Astăzi, nici măcar caragialieni nu mai suntem. Unde ești, Nene Iancule?
Prof. univ. dr. IOSIF R. URS, Prof. univ. dr. SORIN IVAN
