Complicate sunt adesea interpretările unor fapte şcolare!… Școala de azi e prin definiţie o şcoală problematică, fiindcă ideea de a avea un număr cât mai mare de drepturi (şi eventual cât mai puţine de obligaţii!) bântuie societatea românească.

Cu mai multă vreme în urmă, un părinte, evident şcolit, prezenta o situaţie „dramatică“ petrecută undeva într-un liceu din provincie. Textul părintelui vădea o bună stăpânire a cuvintelor şi a efectelor pe care acestea le pot produce în mintea cititorului. Fără a fi patetic vizibil, părintele relata un fapt care, deşi era evident real, era prezentat mai degrabă sub forma generică şi simbolică a unui „studiu de caz“.

Iată începutul relatării respectivului părinte: „Să spunem, zice domnul în cauză,  că avem o clasă de elevi de liceu. Poate mai de la începutul liceului, poate mai spre BAC. Nu face vreo diferență. Să spunem că e miercuri și ultima oră a acelei zile. Sau e oricare altă zi a săptămânii în care se face școală. Nu prea contează. Mai adăugăm și un profesor destul de obosit și plictisit, probabil un amator al totalitarismului (subl. ns.). O mână de elevi din clasa respectivă aleg să «chiulească». Avea loc o lansare de carte pe tema sinelui, o carte care le plăcea (?!..). Au considerat, de data asta, că le-ar fi mai bine să meargă la lansare, primeau un exemplar gratuit și câteva sfaturi din partea autorului. O săptămână mai târziu, aceeași oră, profesorul și elevii. Ascultare pe «motivul absenței». Mustrare stânjenitoare în fața clasei, materie nepredată, întrebări neobișnuit de dificile. Rezultatul? O chintă de doiari, în limbaj de argou. În limbaj academic, elevii au primit fiecare câte un 2“.

Ne oprim aici cu citarea din postarea părintelui care prezintă cazul. Mai departe, lucrurile au avut o anume evoluţie cumva neaşteptată. Este informat despre situaţie Consiliul Elevilor, reprezentantul lor face o sesizare la conducerea şcolii (probabil în ideea dublei sancţiuni – n.n.), după care se cere ca un elev/nişte elevi să-şi asume „sesizarea“ la adresa profesorului. Dar aici lucrurile intră în impas. Câți (dintre elevi – n.n.) ar continua (demersul), spune părintele, în condiţiile în care „e posibil ca profesorul să aibă un loc «stabil» în școală, datorat altor motive decât meritului lui și reușitelor academice?!“

Dar de ce nu şi-ar asuma aceste demers? Ne spune tot părintele în cauză: „E vorba de frica cu care trăiesc elevii. E vorba de frica care a pătruns în oasele celor care au fost martori ai regimului de până la ’89 și care încă se propagă printre urmașii lor. E vorba de frica ce îi face pe elevi să dorească rezolvarea problemei lor fără prea multe implicații, cumva tacit, fără repercusiuni. E frica ce ne face să uităm că merită să luptăm și pentru celălalt, să ne asumăm o lovitură pentru ca unul mai mic, care vine din urmă, să învețe să nu plece capul în fața abuzurilor“.

Mărturisesc că o asemenea explicaţie m-a pus puţin pe gânduri. E vorba, aşadar, de o frică transmisă „din generaţie în generaţie“, de faptul că liberatatea nu a fost asumată în datele ei fundamentale şi că, de fapt, această libertate nici nu  funcţionează. Numai că tot acest scurt comentariu ar fi fost corect dacă, într-adevăr, faptele relatate se înscriau într-o logică şi ordine anume, aceea a faptului că orice gest uman prespune asumarea unei responsabilităţi. În lipsa acestei asumări, consecinţele trebuie acceptate aşa cum vin ele, uneori cu o doză de neprevăzut sau chiar de absurd. Cu alte cuvinte, elevii „chiulangii“ n-au marşat, nu doar fiindcă le era frică de posibile acţiuni „represive“ ale profesorului, ci şi pentru că gestul lor de a pleca de la ora în cauză nu fusese, probabil, profund motivată intelectual. Cu alte cuvinte, evenimentul, lansarea unei cărţi, care s-ar fi putut să-i intereseze, nu a fost pus în balanţă cu riscurile, „costurile“ asumate, respectiv cu absenţa de la o anume oră, cu neparticiparea la predarea unor conţinuturi, ceea ce presupunea, responsabil vorbind, însuşirea individuală a acelor conţinuturi…

De fapt, ce ne arată acest „studiu de caz“?!  El ne vorbeşte încă o dată despre „ezitările“ în educaţia civică din şcoala de azi, despre compromisul nesfârşit (opus regulilor şi rigorii!) ce caracterizează  vizibil spaţiul şcolii preuniversitare. Imaginaţi-vă că lucrurile s-ar fi desfăşurat cumva altfel, în condiţiile în care elevii aveau o suficientă şi solidă cultură şi comportament civic. Astfel, aceştia ar fi făcut mai întâi gestul de a-l informa pe profesor despre evenimentul cultural la care doreau să participe. Nu-i foarte important cum ar fi reacţionat profesorul, important era gestul, ca expresie a unui respect al unor reguli. Şi, mai departe, în raport de reacţia profesorului, ei ar fi decis inclusiv să plece de la acea oră (ultima!) asumându-şi absenţa nemotivată sau poate motivată, dar şi neparticiparea la acţiunea de predare-învăţare din acea oră. Dar cum elevii nu l-au informat pe profesor, atunci, ei nu prea pot să apară ca nişte victime ale unei „duble sancţiuni“. În acest caz, ei  au fost mai degrabă  „victime“ ale unui mental social, pe care cu siguranţă l-au observat în jur, şi, în cele din urmă, victime ale comportamentului civic al adulţilor, părinţi sau nu! Modul în care părintele în cauză pune problema evidenţiază tocmai acest lucru, în condiţiile în care el stabileşte ierarhii – lansarea era mai importantă decât ora de curs –, formulează aprecieri, care ating teme „înalte“ (frică-curaj-liberatate), riscă judecăţi la  adresa profesorului (probabil un amator al totalitarismului!), consideră de la început elevii ca fiind motivaţi de o acţiune intelectuală „înaltă“, în vreme ce profesorul pare a fi un anonim, un individ rigid, lipsit de imaginaţie.

Revenind asupra întâmplării, semnificaţia ei nu se poate devoala în înţelesul real ai motivaţiilor decât în condiţiile în care elevii în cauză l-ar fi informat pe profesor, cerindu-i acestuia permisiunea de a lipsi, angajându-se eventual că vor rezolva individual cerinţele din acea oră de curs. Dacă ei ar fi cerut voie – sau doar l-ar fi informat politicos pe profesor, spunându-i că-şi asumă responsabilitatea actului lor –, atunci se crea, realmente, un subiect foarte interesant de discuţie! Aşa însă, nu pot să spun decât că întîmplarea ca atare nu-mi sugerează neapărat ideea că pe băncile şcolii se naşte o altă „generaţie a fricii“. Ceea ce mi se pare vizibil este faptul că această generaţie nu pare a beneficia cu adevărat de puterea pe care ţi-o dă cunoaşterea instituţională a lumii şi capacitatea de a lua decizii, în deplină cunoştinţă de cauză cu această cunoaştere… Doar într-o asemenea „ipostază civică“ frica poate fi absentă cu adevărat.

P.S. Se mai adaugă încă alte aspecte neelucidate în „studiul nostru de caz“: nu aflăm ce disciplină preda profesorul în cauză; nu putem fi foarte siguri că profesorul în cauză i-ar fi examinat „represiv“ ora următoare, aprecierea felului în care ei au fost ascultaţi vine doar din partea elevilor. Nu ştim, de asemenea, cum ar justifica profesorul o asemenea examinare. Poate că îşi exercita, pur şi simplu, atribuţiile. Prea multe necunoscute, aşadar, pentru a vorbi despre o „generaţie a fricii“.

P.P.S. Postarea se încheie astfel: „Acum, de dragul crudei realități, simt nevoia să vă spun că e o poveste reală, ușor adaptată pentru a păstra anonimitatea personajelor și cadrului. Dar s-a întâmplat zilele astea într-un județ din România anului 2019. Iar eu am scris rândurile de față sperând că voi da de gândit elevilor nedreptățiți care vor să lupte“.

Adrian COSTACHE