Pare ceva ciudat. Un document rezultat din dialog social și cu un trecut substanțial de așteptări, de amânări, de frustrări, de acumulări – Acord asupra unor măsuri care urmează a fi adoptate în domeniul învățământului, semnat între federațiile sindicale reprezentative de profil și Guvernul României la
27 octombrie 2014 –, când în sfârșit există, este propagat cu o astfel de asiduitate, încât să arate ca nedorit, chiar în chip de prost venit. Pe deasupra, i s-a lipit și atributul de „secret”, poate pentru sporirea dramatismului, în sensul de „demascare” a faptului că se petrec lucruri pe ascuns, poate și din ceva inerție și sărăcie a mijloacelor de exprimare, pentru că în urmă cu puțin timp se vorbise despre un acord, tot „secret”, între Ministerul Educației Naționale și Biserica Ortodoxă Română (cea care, uzual, devine tot mai ferm o banală abreviere, BOR, cum ai zice ANAF, OPC, FCM). Este o propagare a cărei aparență de întindere o dă zgomotul însoțitor, iar percepția care rezultă este deformată și fragmentară. În paralel, o reținere soră cu timorarea frânează arătarea ca atare a bazei pe care o reprezintă acordul în cauză, ca și explicarea modului în care el se poate transforma dintr-o simplă enumerare semnată și ștampilată într-un beneficiu real pentru școală.
Cititorul de păreri date pe bloguri, de apeluri repetate pe rețele de socializare și de petiții lansate online înțelege că documentul în cauză este un act prin care Guvernul le dă cadrelor didactice 150 de euro; eventual, ca un fel de colac peste pupăză sau „ca să vedeți până unde…”, se adaugă detaliul că prin același acord „li se promit” niște majorări de salariu cu 5 la sută, cândva. Astfel, devine sesizabilă încadrarea manipulatorie a documentului în categoria probelor cum că „profesorii ăștia știu numai să ceară bani, dar de muncit, muncesc patru ore pe zi”. În sens larg, avem de-a face cu o reiterare din categoria persistentă de ceva timp a opozițiilor între diverse categorii sociale, profesionale, generaționale etc. de la noi. Concomitent, se întinde ideea că suma respectivă și actul care o prevede au apărut hodoronc-tronc.
În realitate, acordul este rezultatul unui șir de tatonări, discuții, negocieri, formale și informale, pornite cam de pe la începutul anului în curs. S-au conturat obiective, termene, s-a insistat asupra elaborării – cu o sintagmă însemnând și modă, și necesitate în sensul rigorii – a unei foi de parcurs. Ținta nu a fost nici pe departe preponderent financiară. Imboldul a fost de ordin legislativ – era în discuție refacerea unei legi acuzate că are multe prevederi dăunătoare, proaste de-a dreptul. Dominantă a fost pentru un timp forfota, cu exprimări pro și contra, vizând o lege cu totul nouă a Educației Naționale. S-au adăugat aspecte privitoare la coerența reformei curriculare, a apărut marea problemă a manualelor. „Acordarea” celor 150 de euro a venit ulterior, nu legiferată ca atare, ci rezultată din Ordonanța de urgență nr. 58, din 22 septembrie 2014, privind stabilirea unor măsuri financiare și pentru modificarea unor acte normative. Scurt spus, nu documentul recent prevede această „acordare”, ci este vorba despre un gest – și acela, incomplet recuperatoriu față de suma cuvenită – vizând un drept reglementat încă din 2006 (Legea nr. 315, abrogată ulterior). Contextul (i se poate spune și salvarea) l-a oferit un proiect pentru dezvoltare perso­nală finanțat din fonduri europene. Anterior, în diverse abordări, tot a revenit ideea găsirii unei posibilități de plată a cadrelor didactice din bani europeni. Nu a fost ceva contestat, ci chiar cerut. S-au și derulat proiecte conținând inclusiv activități de formare profesională, de perfecționare etc. pentru care participanții au fost remunerați. Dintr-odată, astfel de bani au devenit „pomană”, „umilință”, „mită”, „praf în ochi”, „măsură ilegală”, „manipulatorie”. S-au lansat înspăimântări („va trebui să dați banii înapoi”), s-au reactivat trimiteri de sfârșit de secol XIX și început de secol XX la truda și harul dascălilor (chit că în discuție ar trebui să fie profesionalizarea), ca și trimiteri la vremuri mai de curând, adică de acum vreo 50 de ani, la chemare pentru dat socoteală, s-a amestecat realitatea cu ficțiunea, Domnu’ Trandafir fiind inclus între ziditorii de școală românească. A apărut acea îngăduință care de fapt disprețuiește și jignește, cum că sunt de înțeles cei care nu refuză acești bani, pentru că duc o existență mizeră. Este îngăduința cool, nemurită, între altele, într-un text despre o bătrână care vindea usturoi pe trotuar în fața unui hipermarket, în loc să practice treaba asta înăuntru, pe baze contractuale și cu impozit plătit.
Abordările emoționale lasă greu să se vadă că documentul în cauză conține de fapt o serie de prevederi, acelea fiind într-adevăr de cunoscut pe scară largă, de ținut la-ndemână, de arătat eventual guvernanților, ca o aducere aminte asupra unor obligații asumate. Sunt prevederi referitoare, între altele, la modificarea programelor școlare și a sistemului de evaluare (termenul de 31.03.2015 este de stabilire a unui calendar, nici pe departe de modificare până atunci), la o nouă lege a Educației Naționale, la încadrarea personalului didactic auxiliar și nedidactic, la recuperări și majorări salariale (câte 5% în 6 tranșe nu e totuna cu 30% pe loc), la pensionare, la finan­țarea de bază a învățământului superior, la alocări bugetare pentru cercetare-dezvoltare-inovare. Oricare dintre aceste repere ar putea însemna deschidere spre subiecte de impact nu doar pentru Educație.
Florin ANTONESCU