Sorin IVAN profesor universitar, jurnalist

Recent, doamna ministru al Educației a făcut o afirmație îngrijorătoare: 250.000 de elevi ai României nu au acces la tehnologie informatică. Îngrijorarea vine nu din „noutatea” veștii, pentru că nu e nimic nou aici, situația fiind știută de toată lumea, ci din confruntarea dură cu o realitate critică. Un sfert de milion din copiii și tinerii încadrați în sistemul de învățământ nu au dispozitive de comunicare digitală, fiind practic rupți de restul lumii, de fluxul comunicării, de școală, de lecții, de procesul de învățământ. Este o situație tristă, care acuză discrepanțele uriașe din sistemul nostru de învățământ și din societatea actuală, inechitatea profundă și, de aici, discriminarea, chiar dacă neintenționată de nimeni, la care sunt supuși elevii noștri. În mod esențial, situația acuză dificultatea sistemului însuși de a administra la standardele europene de azi educația românească, domeniu-cheie, fundamental și prioritar, al oricărui stat civilizat. Îngrijorarea de care vorbim ar trebui să aprindă un bec de alarmă în conștiința celor care ne guvernează, acum și în general, și să-i oblige moral, dacă nu și politic, să ia măsuri urgente pentru a ameliora situația. De rezolvări peste noapte nu poate fi, desigur, vorba, dacă în ultimele două decenii, odată cu explozia tehnologiei în toate domeniile, inclusiv în cel al educației, școala autohtonă n-a putut fi adusă la nivelul școlilor Europei civilizate.

După suspendarea cursurilor directe, determinată de pandemia care a lovit lumea, activitatea didactică s-a transferat în mediul online, ca mijloc de continuare și de salvare a procesului de învățământ și a anului școlar în curs. În fața unei situații cu totul noi, Ministerul Educației a făcut tot ce i-a stat în putință să realizeze această tranziție și să asigure continuarea activității în condiții bune, cele mai bune pe care ni le permit noutatea și dificultatea crizei, pe de o parte, și mijloacele de care sistemul dispune, pe de altă parte. S-a creat în aceste aproape două luni – luni grele, luni de izolare și carantină, o perioadă teribilă pentru fiecare elev și părinte – impresia că lucrurile merg bine, aproape ca în normalitatea pe care am pierdut-o, că învățământul merge mai departe, elevii învață, poate chiar mai aplicat acum decât înainte, că totul este sub control. În această evaluare făcută din mers, a fost trecută pe plan secund sau terț o realitate dramatică, pe care cu toții o cunoaștem – de la politicieni la cetățenii obișnuiți –, cea a învățământului din mediile defavorizate și, în special, din zona rurală. Despre lucrurile care nu merg bine nu ne place, în general, să vorbim. De aceea, în timp ce lupta pentru salvarea învățământului, desfășurată printr-o mobilizare masivă, prin întâlniri și discuții la nivel înalt, prin măsuri, inițiative, proiecte, ordine de ministru etc., a fost reliefată public, situația elevilor vulnerabili din punctul de vedere al accesului digital și, în general, al condițiilor de învățare și de existență – pentru că lucrurile sunt profund interdependente – a fost lăsată în penumbra atenției publice. Dar faptul că nu s-a vorbit prea mult despre această secvență, importantă, a realității noastre educaționale nu anulează situația de fapt.

Iar situația este clară ca lumina zilei nu de ieri, de azi, ci de mulți ani, de când procesul de modernizare a educației se împotmolește în măsuri incoerente și fragmentări, pe fondul unei politizări intense, care sacrifică totul pentru voturi și pentru putere. Sistemul nostru de învățământ este un spațiu al contradicțiilor flagrante, al diferențelor ca de la cer la pământ, al unei diversități scăpate de sub control. Greu de imaginat că există vreun sistem educațional perfect uniform ca dezvoltare, care asigură aceleași condiții în toate punctele sale geografice, dincolo de datele regionale, locale etc. Poate în țările cele mai civilizate, dezvoltate și puternic tehnologizate. Dar învățământul nostru este un spațiu marcat de profunde diferențe și inegalități, în toate aspectele importante: clădiri, condiții de studiu, dotări, logistică, digitalizare, cadre didactice, calitatea actului de învățământ. Avem școli și colegii excelente, unele de nivel european în materie de condiții, calitate și performanțe, avem școli cu care orice sistem s-ar mândri. Ele există în marile orașe sau chiar în orașe mai mici, unde beneficiază de cadrul general de existență, de forța financiară, de viziunea și dinamismul comunității locale, de nivelul mentalității și de multe altele. În același timp, avem școli care funcționează într-o stare deplorabilă, lipsite de condiții elementare de igienă și studiu (foarte multe cu toalete în curte – situație, probabil, unică sau în orice caz rarissimă în UE), încremenite într-un fel de Ev Mediu târziu, răvășite de frig și mizerie, cu acces limitat în funcție de anotimpuri, suspendate din toamnă până când se desprimăvărează, din cauza iernilor grele, cu elevi puțini, care trebuie să parcurgă distanțe uriașe cu piciorul, cu bicicleta, căruța sau tractorul (mult mai rare sunt cursele școlare), cu suplinitori care fac și ei ce pot, în locuri unde nu se pot face prea multe. Despre digitalizare în astfel de școli, care nu sunt puține, ci ființează în toate punctele cardinale ale țării, la șes, la munte, în Bărăgan sau în Deltă, inutil să vorbim, pentru că fenomenul ține de un alt secol în care această parte importantă a învățământului românesc încă n-a ajuns.  

În aceste condiții, nu știm cum s-a desfășurat procesul de învățământ în ceea ce-i privește pe elevii din zonele cele mai urgisite de înapoiere ale țării. Nu e greu însă de bănuit, de vreme ce copiii în cauză nu au terminale digitale – computer, laptop, tabletă, smartphone, iphone – și nici internet. Li se vor fi transmis, poate, materiale didactice, în condițiile de presiune teribilă a pandemiei, dar cert este că 250.000 de copii ai școlii românești nu au beneficiat de învățământul online, din simplul și dezarmantul motiv că nu au acces la tehnologie. Prin urmare, cele două luni de continuare a educației în mediul virtual au fost luni pierdute, în care foarte mulți copii nu au mai avut acces la învățătură, fiind privați de un drept fundamental: dreptul la educație. Și la fel pot fi (să sperăm că nu) și cele care urmează, pentru că minuni nu se prea pot face peste noapte. În aceste (nefericite) condiții, procesul de învățământ, desfășurat cu suport online, este, în anumite părți ale sistemului, mai mult o simulare decât educație propriu-zisă.

În prezent, sub presiunea acestei realități critice, Guvernul și Ministerul se mobilizează pentru achiziționarea de logistică digitală. Este absolut lăudabilă și benefică inițiativa guvernamentală de suplimentare a bugetului Ministerului cu o sumă importantă, 150 de milioane de lei, pentru dotarea fiecărui elev din masa defavorizată cu laptop sau tabletă conectate la internet, ceea ce înseamnă alocarea a circa 600 de lei pentru fiecare copil. Mai bine mai târziu decât niciodată. Procesul întârziat al digitalizării, accelerat în condițiile stării de urgență, va aduce beneficii și ulterior, după ce vom fi depășit situația actuală și școala va fi revenit la normalitate. Un progres forțat, sub auspicii excepționale, dar un progres care împinge educația românească, vrând-nevrând, cu un pas sau mai mulți înainte spre civilizație. Trebuie avut în vedere în același timp că, spre deosebire de elevii și profesorii de la oraș, mulți – cei mai mulți – dintre copiii și, probabil, și o bună parte dintre cadrele didactice din zonele vulnerabile nu au competențele digitale necesare desfășurării activităților specifice. Și aici, urmând firul logic al lucrurilor, Ministerul trebuie să ia măsuri în consecință.

Ne întoarcem la o idee: realizările înregistrate în managementul acestei crize fără precedent trebuie, fără îndoială, reliefate, aduse la cunoștința sistemului și a publicului pentru că ele sunt rezultatul unor eforturi susținute, într-un act de solidaritate și sinergie, de traversare cu bine a acestei teribile încercări colective. În același timp însă, trebuie subliniate și puse în dezbatere problemele și nerealizările grave, în speță cele care privesc limitarea accesului la educație al copiilor din zonele aflate în suferință. Când vorbim de educația românească, trebuie să ținem cont și de această realitate a sistemului, chiar dacă nu ne place să aducem prea mult vorba despre ea. Poate că despre astfel de teme ar trebui să vorbim în mod prioritar, pentru că ele delimitează o secvență majoră a României Profunde, pe care o invocăm doar când discutăm concepte și idealizăm o identitate amenințată de riscul disoluției sub presiunea mizeriei, confuziei, degringoladei și lipsei de perspective.

Asumarea nu înseamnă autoculpabilizare, pentru că situația trenează de câteva decenii, ci responsabilitate și dorință de corectare a unei realități dureroase. Starea de față reprezintă astfel un moment al adevărului, al confruntării cu realitatea dură a celor care conduc destinele țării – nu numai de acum, ci de ieri, de azi și de mâine. Vedem astăzi adevărul învățământului românesc într-o situație de o profundă gravitate socială și umană și înțelegem unde ne situăm de fapt: un sistem care – e adevărat, în condiții de forță majoră – nu le poate asigura educația tuturor elevilor săi din cauza slabei dezvoltări tehnologice. Vorbind de modele educaționale – sub obsesia cărora ne aflăm de mulți ani: sistemele cele mai performante au atins această condiție și cu aportul masiv al tehnologizării, al digitalizării educației. Sigur, țările în cauză au bani și înțeleg să investească în educație, pe care n-o consideră un domeniu neproductiv. Noi, încă n-am trecut de pragul de 4% (și probabil că nu vom trece prea curând) din cei 6% prevăzuți de Lege.

Desigur că nu doar actualul guvern trebuie să rezolve ce nu s-a rezolvat în atâția ani. Nu un singur guvern, și nu un singur partid. Miza este mult prea importantă, și efortul necesar mult prea mare. Ar fi un act de onestitate și responsabilitate să încercăm, într-un efort conjugat, transpartinic – eventual sub autoritatea Administrației Prezidențiale și a Academiei Române –, să facem, ca societate și națiune,  o prioritate din, cel puțin, această parte profund vitregită a educației românești. „Parte” care nu e doar o realitate geografică, ci, mai ales, una umană, care cuprinde, iată, un număr imens de copii. Copii și tineri care au dreptul la educație, au toate drepturile din lume, au dreptul să învețe, să spere, să viseze, au dreptul la o viață mai bună. Prin condițiile de care „beneficiază” astăzi, ei sunt profund discriminați, supuși unui tratament nedrept și unor inechități flagrante, inacceptabile într-o lume civilizată, într-o țară din Uniunea Europeană.