„Să întrebi e o ruşine de moment, să nu (te) întrebi este o ruşine de o viaţă.”
(Haruki Murakami)
Nu de puţine ori, chiar obsedant în ultimul timp, elevul adresează o întrebare de tipul „Domnule profesor, ce notă îmi daţi?…” Un răspuns sec ar fi raportarea la Legea educaţiei, care prevede un sistem de notare, corespunzător învăţământului gimnazial/liceal, pornind de la nota 10, ajungând în cazuri nefericite până la nota 1 inclusiv.
Un răspuns mai nuanţat ar fi: nota nu o acordă profesorul, ci şi-o acordă elevul prin calitatea învăţării sale. Iniţial am dorit să consemnez „prin munca pe care o depune”, dar este o diferenţă esenţială între muncă/efort depus şi calitatea muncii/efortului depus, căci de multe ori elevul conştiincios înţelege să coreleze nota pe care şi-o doreşte cu numărul de ore de exerciţii, numărul de pagini memorate…
În esenţă, întrebarea elevului nu trebuie neglijată deloc. Este chiar o întrebare majoră, aşa cum, în demersul didactic, etapa evaluării trebuie să fie una riguros proiectată. Aceasta înseamnă o avalanşă de întrebări pe care profesorul – de această dată – trebuie să şi le adreseze: Ce, cum, când, prin ce mijloace evaluez?
Totuşi, mai este de actualitate sistemul de notare în vigoare?
Exprimă acesta, furnizează informaţii pertinente asupra stadiului învăţării, asupra nivelului şi categoriilor de competenţe pe care elevul trebuie să-l atingă/trebuie să şi le formeze? Pentru un angajator este relevantă foaia matricolă a elevului? Dar pentru o bună integrare socială? Dar pentru reuşita unei vieţi de familie?
Revenind la întrebarea iniţială, ar fi interesant şi provocator – ca educatori – să devină la fel de obsedantă următoarea întrebare: „Domnule elev, ce notă îmi daţi?…”.
Ar fi un exerciţiu bun de aplicare a unui principiu al reciprocităţii.
 
Gabriel VRÎNCEANU,
Director Casa Corpului Didactic, Bucureşti