De când există învăţământ public datează şi relaţia esenţială şcoală-familie. Se poate vorbi, aşadar, de un parteneriat istoric, a cărui evoluţie obiectivă s-a sincronizat cu evoluţia societăţii. Dintr-o perspectivă dinamică, dialectică nici nu se putea altfel. Niciodată şcoala n-a putut fi ruptă de factorul social şi, corelativ, de cel politic. Reforma învăţământului promovată cu succes de domnitorul Al.I. Cuza, potenţată ulterior prin aportul excepţional al unui veritabil spirit european, Spiru Haret, a însemnat modernizare, compatibilizare, inovaţie, nutrindu-se totodată din tradiţia naţională, dintr-un ethos românesc. Fără a cădea în teoretizare istoristă calpă, este suficient să spunem că parteneriatul educaţional şcoală-familie reprezintă prin chiar semantica termenilor o relaţie biunivocă, implicând în egală măsură ambele părţi. În fond, cele două entităţi alcătuitoare au un interes comun major: educaţia şi instrucţia generaţiilor tinere. Fiecare vine în această ecuaţie decisivă cu propriile mijloace de acţiune, cu o filosofie practică dată de experienţă, cu o zestre cognitivă din zona psihologiei şi pedagogiei copilului, care garantează succesul final. Practicile nefaste ale trecutului ar trebui uitate pentru totdeauna. Mentalul colectiv mai păstrează încă imaginea învăţământului nostru prefigurat genial de I.L. Caragiale (intervenţionismul „de familie bună”, „lanţul slăbiciunilor”, capriciile şi ifosele odraslelor înstărite, metodele pedagogice „infailibile” ale neistovitului Marius Chicoş-Rostogan, lamentaţiile melodramatice ale mamelor sfertodocte şi grijulii) ori bătaia sălbatică din proza lui Delavrancea („Domnul Vucea”), ca să nu mai punem la socoteală discriminările dogmatice din epoca totalitară (accesul în licee se făcea în trepte descendente: întâi copiii de muncitori, apoi fiii şi fiicele de ţărani şi, la urmă, dacă mai rămâneau locuri, copiii funcţionarilor), exmatricularea din şcoli şi facultăţi a copiilor de chiaburi ori a descendenţilor din alte categorii de… exploatatori ai poporului. Pentru elevul de astăzi par episoade ficţionale, pe care raţiunea normală le respinge, dar – din păcate – sunt fapte perfect atestate istoric. Libertatea de acum, neîngrădită de nicio constrângere educaţională, de nicio dogmă, de nicio barieră politico-socială, reprezintă o revanşă spectaculoasă pe care oamenii acestei ţări o meritau.
În actualitatea imediată, cei doi parteneri educaţionali au probleme serioase, încă nesoluţionate, care afectează acest binom fundamental.
Şcoala românească trăieşte şi supravieţuieşte de mulţi ani în subfinanţare, deşi legea a consfinţit de mult celebrul 6% din PIB, niciodată atins, mereu visat. Din această premisă financiară derivă inevitabil celelalte vulnerabilităţi, cum se spune azi în analiza sistemului: calitatea cadrelor didactice, niciodată superlativă, pusă la îndoială, contestată, arătată câteodată acuzator cu degetul, mai ales cu ocazia concursurilor de titularizare, a definitivatului şi a celorlalte examene subsumate unei sintagme predilecte: formarea continuă. Persistă ca neajunsuri majore şi piedici: dotarea unităţilor de învăţământ cu toate utilităţile şi componentele necesare unei instrucţii moderne şi eficiente, disciplina cadrelor didactice şi a elevilor, violenţa în spaţiile şcolare, cu toată gama de nuanţe, de la simpla altercaţie spontană şi până la bătăi în toată regula, paza unităţilor de învăţământ şi securitatea întregului personal, sprijinul efectiv ori evaziv al comunităţii locale, al primăriilor şi consiliilor locale, politizarea ca act voluntar al decidenţilor oficiali, vizibilă în structurarea inspectoratelor şcolare judeţene şi numirea directorilor de şcoli şi licee. Încă n-am scăpat de ingerinţele politicului şi nu credem că problema va fi soluţionată în viitorul apropiat. Anul 2016 va fi unul puternic impregnat de „suflul electoral” (alegeri locale şi parlamentare) şi vom simţi cu toţii presiunea insidioasă a politicului în zona educaţiei.
Familia, la rândul ei, se confruntă azi cu dificultăţi serioase, unele insolubile: sărăcia care a născut exodul spre Occident al părinţilor, fraţilor, unchilor, mătuşilor, verilor ş.a., incertitudinile familiale ori dezmembrările inevitabile (divorţuri, revendicări imobiliare, certuri, bătăi, crime, sinucideri), care afectează dramatic minorii aflaţi în grija adulţilor; copii care abandonează şcoala, vagabondează şi intră în „malaxorul” acţiunilor infracţionale (furturi, droguri, prostituţie etc.); alienarea socială generează dezechilibre psiho-somatice, depresii severe, derapaje de la conduita normală, eşecuri şcolare.
Colaborarea şcoală-familie este îngreunată tocmai din cauza factorilor obiectivi şi subiectivi amintiţi mai sus, fiind nevoie de mari eforturi pentru armonizarea energiilor actanţilor primordiali. Mai nou, se conturează o tendinţă ce pare să devină un fenomen social: dictatura părinţilor. Ne grăbim să spunem că emanciparea parentală, sesizabilă în anii din urmă, este în fond pozitivă. Părinţii copiilor României contemporane nu mai seamănă defel cu cei de acum 50-60 de ani. Ei călătoresc în lume, unii au deja domicilii stabile peste hotare, văd alte ţări, alte civilizaţii şi alte mentalităţi, au televizoare, calculatoare, tablete, celulare, sunt conectaţi la lumea de azi. Pe bună dreptate ei încep să emită pretenţii în privinţa educaţiei copiilor lor. În buna tradiţie mioritică au început să apară şi excesele. La grădiniţă, mamele, care sunt posesive până la limita suportabilităţii, caută cele mai bune educatoare (nici prea tinere, nici prea în vârstă), echilibrate, active şi afectuoase cu odraslele lor şi sunt gata să recurgă la orice mijloc pentru a-şi atinge ţelul: intervenţii la directoare, la ISJ, la oameni influenţi. A ajunge la o grădiniţă bună – iată o miză pentru care merită să te baţi. Exemplul Bucureştiului este cât se poate de potrivit: aici s-au purtat în vremea din urmă „cruciade” ale părinţilor pentru a obţine locuri în grădiniţele de top. În fond, este absolut normal ca părinţii să dorească mai binele copiilor. Pe palierul şcolarităţii primare, bătălia este încă mai înverşunată şi se poartă pentru învăţătorul cel mai bun: dosare făcute din vreme, intervenţii, presiuni, lacrimi, tentative de şantaj („Dacă nu-mi daţi copilul la clasa cutare, la învăţătoarea cutare, îl mut la altă şcoală!”). La Vaslui, în această toamnă am avut tacâmul complet: revendicări hotărâte, certuri, tensiuni, nervi, sesizări la ISJ etc. Până la urmă lucrurile s-au liniştit. Nici formarea claselor a V-a n-a fost lină. Un liceu local cu prestigiu a izbutit să atragă elevii şi a constituit două clase a V-a, după toate semnele, de calitate, de performanţă. Aceşti elevi învaţă de dimineaţă. Ca să contracareze forţa de atracţie a liceului cu pricina, o serie de şcoli gimnaziale au mutat cursurile claselor a V-a de dimineaţă. S-a născut deja un climat concurenţial, unităţile respective îşi vor realiza sistematic cifrele de şcolarizare, iar cele mai puţin atractive vor avea în anii viitori probleme serioase cu efectivele şcolare. În ciclul gimnazial părinţii se manifestă deja în mai multe moduri: impun încadrarea didactică la obiectele de bază, refuză cu hotărâre profesorii cu probleme (comozi, cu înclinaţii bahice, şuetarzi), solicită şedinţe mai dese, reclamă nedreptăţi (unele reale, altele imaginare). Adulţii sunt foarte sensibili în privinţa locurilor pe care le ocupă copiii lor în bănci, a relaţiilor colegiale, a evenimentelor din recreaţii, a anturajelor pe care le cultivă. În multe privinţe părinţii au dreptate; în altele – mai puţin. „Dictatura părinţilor” este câteodată abuzivă şi discreţionară, mai cu seamă când se dau „ultimatumuri” conducerilor de şcoli să decidă într-un sens sau altul. Trebuie să existe anumite limite ale intervenţiilor părinteşti în viaţa şcolilor, ca să nu se ajungă la dezordine şi la anarhie.
Viaţa naşte uneori situaţii paradoxale. Un învăţător destoinic, preţuit şi căutat de părinţi, a dat o clasă a IV-a foarte bună. Mulţi elevi de aici s-au orientat către clasele a V-a ale liceului amintit mai sus. Efectul: directoarea şcolii gimnaziale s-a supărat peste poate, suspectându-l pe învăţător de manevre oculte, de influenţarea părinţilor etc. Adevărul este probabil undeva la mijloc. Numai că păţitul învăţător ar putea să adopte următoarea filosofie practică: „De ce să-mi dau sufletul la clasă? Iată rezultatul! O s-o las mai moale!…”
Iubirea zbuciumată şcoală-familie nu poate ajunge, din fericire, la divorţ. O fatalitate pozitivă şi obiectivă le obligă să rămână împreună pentru totdeauna.
Teodor PRACSIU