Doar câteva zile mai desparte România de începutul unui nou an școlar. Săptămâna viitoare pe vremea aceasta, peisajul cotidian se va schimba, copiii cu buchete de flori în mâini se vor îndrepta spre școală, din spatele zidurilor unităților de învățământ vor răsuna în boxe Imnul Național, Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru, urmate de discursuri emoționante și mobilizatoare ținute de directori, inspectori școlari sau, după caz, politicieni avizi de publicitate, în pragul unui tumultuos an electoral care bate la ușă. Părinții și bunicii, cu atât mai emoționați cu cât copiii le sunt mai mici și pășesc în clase de la I la IV, vor umple până la refuz careul din curtea școlii, pentru a-și însoți copiii în prima zi de școală. Posturile de televiziune vor transmite în direct, de ici, de colo, ceremoniile de deschidere a noului an școlar, florăriile vor fi luate cu asalt, traficul va fi îngreunat pentru câteva ore. În linii mari, cam acesta este peisajul care ne întâmpină în prima zi de școală. Emoțiile și optimismul inerente oricărui început nu reușesc însă să ascundă în totalitate imaginea reală a școlii în România, o imagine care nu face deloc cinste și care trebuie să ne pună serios pe gânduri.
Starea școlilor în prag de nou an școlar
Școli mutate în casele localnicilor, închiriate de la aceștia, eventual din chirpici. Școli sub­dimen­sionate, școli în șantier la început de an, școli cu
Wc-uri în fundul curții sau care nu au pur și simplu grup sanitar propriu, elevii fiind nevoiți să-și facă nevoile într-un WC improvizat peste drum de școală, școli construite din fonduri europene, dar care stau închise de ani de zile, școli care nu au apă curentă sau apă potabilă cu doar câteva zile înainte de începerea anului școlar, școli în care elevii sunt nevoiți să învețe în condiții insalubre, acesta este peisajul – aproape neschimbat în ultimii zece ani – pe care îl oferă școala românească și la acest început de an școlar. Autoritățile locale continuă să dea dovadă de o crasă indolență, în multe zone din țară, în ultimii ani, acestea începând construcția de școli și grădinițe cu bani de la Ministerul Educației, dar nefinalizând nici până în momentul de față lucrările. Între timp, copiii continuă să învețe înghesuiți în spații improprii studiului și din punct de vedere al dimensiunilor, și din punct de vedere al condițiilor. Indolența autorităților se manifestă în fiecare an cu aceeași splendidă nerușinare și când acestea nu au grijă ca spațiile de învățământ în care vor păși elevii la 15 septembrie să fie renovate la timp.
Atitudinea aceasta se înscrie în același registru din care face parte și autobuzul școlar confiscat de municipalitate pentru a fi pus la dispoziția echipei de fotbal din comună.
An după an, ca și când s-ar întâmpla de fiecare dată pentru prima oară, sute de unități de învățământ nu sunt pregătite să-și primească beneficiarii, adică elevii. În multe zone din țară, infrastructura școlară este la pământ și nu de ieri, de azi. O crasă ignoranță amestecată cu un dezinteres absolut din partea forurilor decizionale, fie ele locale sau centrale, plutește obsedant peste această deja tragică situație. Dar nimeni nu e tras la răspundere, iar autoritățile locale ridică smerit din umeri.
Evident că este vorba și de lipsa banilor, a fondurilor. La acest capitol școala românească stă foarte rău, deoarece lipsa fondurilor de reparații necesare a dus în multe zone ale țării la situații `n care chiar viața copiilor a fost pusă `n primejdie.
Examene care arată că, în loc să ne însănătoșim, mai rău ne îmbolnăvim
Imaginea școlii românești la acest început de an școlar prinde și mai bine contur dacă facem o sumară trecere în revistă a rezultatelor obținute de elevi la bacalaureat și evaluarea de la clasa a VIII-a. După patru ani în care bacalaureatul a reprezentat o sperietoare pentru absolvenții de liceu, gradul de dificultate al subiectelor crescând de la un an la altul, iar candidații au picat pe rupte, anul acesta am asistat cu toții halucinați la un fenomen invers. Revolta generală în fața simplității subiectelor a fost uriașă, profesorii de matematică din țară au protestat revoltați față de acest lucru, unii au spus chiar că erau subiecte de gimnaziu. Evident, totul pentru creșterea ratei de promovabilitate „cu orice preț” și, evident, accesul în masă la liceu, în cazul evaluării, și în învățământul superior, în cazul bacalaureatului.
Anul acesta, rata de promovabilitate a fost superioară celor din anii precedenți, dar la cât de simple au fost subiectele aceasta ar fi trebuit să tindă spre sută la sută. Or, asta denotă faptul că, așa ușoare cum au fost, subiectele nu au putut fi rezolvate de toți candidații. Și atunci, ce și pe cine promovăm noi? Examenul de maturitate se întoarce încet, dar sigur, ca un râu deviat care își reia în timp cursul natural, la ceea ce era înainte de 2010: sărbătoarea deșănțată a procentelor uriașe de promovabilitate. Guvernanții noștri, în loc să meargă la cauzele reale ale decăderii sistemului, au găsit de cuviință să fardeze realitatea în aceeași manieră în care se umflau, de către secretarii de partid înainte de 1989, procentele în agricultură. Nu folosește nimănui, nici candidatului, nici școlii, nici universităților și nici societății această gravă mistificare a realității, după cum înainte de 1989 nu a folosit nimănui că se raportau cifre și de zece ori mai mari ale producției la hectar. Acești absolvenți sunt produsul unui sistem de educație într-o continuă reconstrucție și goană după bani, care, pentru a supraviețui și pentru a scăpa de pauperitatea la care a fost condamnat după 1990, a fost nevoit să facă compromis după compromis – cu exigența, cu calitatea, cu decența.
„Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” sau „reparație cu orice preț”
Titularizarea și definitivatul au mers și ele pe același trend în care s-au înscris celelalte concursuri și examene naționale, acela al tendinței de „reparație cu orice preț”, în detrimentul calității. Să ne amintim că și Heliade Rădulescu a procedat cam la fel atunci când a lansat către tinerii scriitori sloganul mobilizator „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” Ce a rezultat de aici a fost o greșită interpretare a îndemnului, doar din punct de vedere cantitativ, astfel că în scurt timp literatura română a fost sufocată de producții mediocre. În aceeași manieră s-au gândit decidenții să salveze sistemul de educație, deoarece au aflat și aceștia ce știa tot satul, că problemele în sistemul național de educație au la bază și sunt întreținute și de nivelul de salarizare, care ne plasează în coada tuturor clasamentelor. Scrie foarte bine Ioan Ardeleanu: „Cum nu sunt bani suficienți (mai niciodată pentru învățământ!), s-au decis să facă ceva ieftin. Unii au decis reducerea perioadelor dintre examenele pentru obținerea gradelor didactice. Stagiul de trei ani necesar pentru înscrierea la definitivat a fost redus la doi ani. Susținerea examenelor de gradul II și gradul I se poate face după patru ani de la obținerea gradului didactic precedent, nu după cinci. În condițiile actuale, un cadru didactic poate obține gradul didactic I (calificarea maximă) după 10 ani de la debut. Mai repede cu trei ani față de vechiul sistem”. Că, într-adevăr, guvernanții s-au gândit ce s-au gândit și, în sfârșit, au găsit ce să facă pentru sistem: anul acesta, salariile debutanților au fost majorate cu 10% – adică salariile tuturor debutanților, fără criteriul calitativ al nivelului de pregătire – în ideea, nobilă altfel, că sistemul trebuie să devină atractiv pentru absolvenții de învățământ superior, adică pentru orice absolvent de învățământ superior, indiferent de media de absolvire! Din nou a fost aplicat modelul Heliade Rădulescu: în loc ca guvernul să fie preocupat de atragerea tinerilor competenți, el a creat condițiile atragerii… oricui vrea și este disponibil.
Rezolvă creșterea salariilor problema calității educației românești?
E drept că, de curând, după un șir de gafe monumentale comise de Guvernul Ponta – două dintre ele sunt capodopere de nerușinare (triplarea salariilor demnitarilor și pensii de lux pentru parlamentari) –, profesorii, care pe bună dreptate s-au revoltat, au fost informați că li s-ar putea mări și lor salariile. Dar rezolvă această nouă reparație, mai mult morală decât materială dacă e să luăm în considerare cuantumul creșterii, problema calității educației românești? Rezolvă creșterea salariilor în sistemul de învățământ problema dezinteresului tinerei generații pentru școală? Mai mult decât sigur că nu aceasta este singura soluție a rezolvării situației în care a ajuns sistemul de educație din România… Se va da probabil vina pe „spiritul veacului”, pe era globa­lizării, a libertății cu orice preț, a excesivei și bruștei informatizări, a smartphone-ului și tabletei de care tinerii sunt nedespărțiți, în fine, explicații comode se vor găsi întotdeauna.
În prima zi de școală însă ar fi bine ca politicienii să se uite cu atenție la copiii care pășesc cu zâmbete nevinovate în clasa I și să se gândească dacă sunt capabili să le ofere un parcurs fără sincope de-a lungul celor trei cicluri de studii preuniversitare, într-un sistem de educație solid, bine finanțat și atractiv pentru toți actorii implicați. Dacă nu sunt în stare de acest lucru, atunci chiar avem o problemă!
Marcela GHEORGHIU