O evaluare a evaluării

Scenariul este cam același an de an. Se dă subiectul, specialiștii și mai puțin specialiștii se reped asupra subiectului ca să-l cântărească, să-l comenteze, să-l evalueze. Nu există, desigur, subiecte inatacabile, se va găsi întotdeauna ceva de discutat, pentru că altminteri toată regia și tot spectacolul ocazionat de evaluarea națională (interviuri cu elevi, părinți, răspunsuri pline de miez sau aiuritoare ale acestora) s-ar duce de râpă. Curios însă, anul acesta, cel puțin la limba și literatura română, subiectul a tins către ceea ce se cheamă un punct maxim. Un punct maxim al echilibrului, chiar dacă pentru unii poezia lui Baconsky are ceva de timp trecut, de text de manual de cu decenii în urmă. Dar ceea ce era acolo semnificativ și a fost identificat ca atare de propunători, mesajul adică, a avut o anume semnificație lirică, dezvoltând o ipostază oarecum repetitivă a identității eu-natură.
Dincolo de posibile observații, o întrebare va rămâne, ca de obicei. La un subiect mediu, accesibil și acceptat ca atare de aproape toată lumea „pricepută”, cum se pot explica eșecurile unei categorii însemnate de elevi de clasa a VIII-a din sistemul învățământului obligatoriu? Firește, la această întrebare nu se va răspunde nici anul acesta și, probabil, nici anul viitor, fiindcă politica, inclusiv cea educațională, are gradul ei de ipocrizie nelipsită. Ca și sistemul de educație, de altminteri.
Sau, cine știe, poate că acestea sunt „pierderi planificate” din educație.
Ca să închidem succint aceste gen de consi­derații, amintim aici cititorilor că circa 25% dintre absolvenții de clasa a VIII-a de anul acesta au luat sub nota 5 la evaluarea națională. Evenimentul nu are o prea mare semnificație decât în măsura în care vorbim de calitate în educație, fiindcă altmin­teri și aceștia își vor găsi un loc sub soare, la un liceu sau la o școală profesională, ca, de altfel, și cele peste două mii de absolvenți care nu s-au mai deranjat spre a susține examenele cerute de evaluarea națională. Discuțiile, dacă vor fi totuși, vor reitera probabil cam aceleași probleme, unele vor evoca faptul că am devenit o țară a „con­trastelor”, că, în acest context, sărăcia bate la ușa multor familii și că celor mai mulți copii aparținând acestor familii nu prea le arde de exa­mene și de carte. De ce lucrurile stau așa e o între­bare la care nu se întrece prea multă lume în a răspunde cu seriozitate. Mai departe, s-ar putea să se vorbească din nou și despre Programe, cele în uz, firește, și despre condițiile din unele școli și despre salariile mici ale profesorilor. Mai ales o anumită categorie de comentatori va evoca ultimul aspect al datelor problemei.
De fapt, din toată această posibilă vorbărie generală, al cărei vis este rezolvarea problemelor doar la nivel de limbaj, ceea ce are o anume viabili­tate și substanță este situația actuală a învăță­mân­tului obligatoriu. Este mai mult decât clar, cel puțin pentru unii dintre noi, că el a fost croit într-un anume fel, greșit, și că o anume confuzie rezultată din această „croială” se perpetuează. Până și faptul că nu avem analize de-a lungul unei perioade mai mari de timp cu privire la modul în care funcțio­nează învățământul obligatoriu la noi spune ceva despre această situație. Și asta, în ciuda faptului că informații sunt cu nemiluita și în ciuda faptului că formatul examenelor permite acum, în ciuda tuturor criticilor, o anume expertizare asupra a ceea ce înseamnă însușirea de compe­tențe la gimnaziu, ca și calitatea acestor compe­tențe.
Dar să lăsăm această poveste pe seama politru­cilor educației și să observăm, cel puțin la limba și literatura română, două-trei aspecte remarcabile reieșite din sistemul de cerințe adiacent subiec­telor. Aș remarca mai întâi un lucru ce pare de detaliu și care a stârnit oarecare neliniște în rândul profesorilor: cerința de a se formula un sinonim pentru conjuncția cauzală „căci”. Lipsa de conținut evident al conjuncției, abstractizarea mare a cuvân­tului au putut fi resimțite de către destui elevi ca fiind o dificultate, numai că cerința ca atare este bine-venită măcar prin faptul că atât cuvântul ca atare, cât și sinonimul presupun și o competență gramaticală și în același timp un grad specific de înțelegere a funcționalității gramaticale a lexicului. Iar acest lucru merită realmente evidențiat, iar propunătorii lăudați.
Un al doilea lucru remarcabil îl putem descoperi la cerința care solicită elevilor să extragă două subordonate dintr-un text dat și să le denumească. Așadar, autorii au făcut și aici, cu inteligență, un fel de pas înainte, lăsând elevului o marjă de alegere, dar care nu înseamnă neapărat că cerința a fost mai ușoară, ci că ea a presupus și un proces mai evident de discriminare și de dina­mică calitativă superioară a cunoștințelor elevului.
Sigur, ar mai putea fi poate făcute și alte observații, dar… revenim totuși la problemele de politică școlară implicate de rezultatele din acest an, cele mai slabe din ultimii trei ani… Atâta vreme cât nu se va reuși o schimbare de mentalitate privind atât școala ca instituție, cât și profesorii ca actori principali, dincolo de succese punctuale, aspectele negative vor trena. La nivel macro, acestea se vor manifesta mai departe ca o criză pre­lungită nu doar a școlii ca atare, ci și a unei socie­tăți confuze în ceea ce înseamnă desenarea viito­rului în educație.
Adrian COSTACHE