Zilele trecute a ieşit de sub teasc, la Editura Didactică şi Pedagogică, lucrarea lui Ghiţă Nazare „Casa Corpului Didactic Galaţi • Repere monografice”, o adevărată carte de învăţătură pentru dascăli, pentru părinţi, dar… mai ales pentru diriguitorii şcolii româneşti.
Casa Corpului Didactic, cu numele său iniţial Casa de Economie, Credit şi Ajutor a Corpului Didactic, a apărut în 1902, într-un moment de încordare, când şcoala românească îşi căuta drumul cu înfrigurare – învăţământ privat, învăţământ public –,
a apărut ca o completare a Casei Şcoalelor (1896), ca un tovarăş, ca un sprijin şi ca o soluţie salvatoare pentru dascăli. Vedem în această denumire a instituţiei efortul lui Spiru Haret şi al celor care i-au stat aproape de a crea o armată, „cazacii lui Haret”, care să fie permanent şi necondiţionat la datorie, datoria faţă de generaţia tânără, faţă trecutul, de tradiţiile şi de viitorul naţiei.
Instituţia creată de Spiru Haret şi-a schimbat în timp denumirea şi misiunea, mergând de la economie, credit şi ajutor către pregătirea profesională (activitatea extraşcolară), azi formarea permanentă, „creditul şi ajutorul” fiind lăsate în grija CAR-ului şi a sindicatului. Acest parcurs a dus la o abdicare de la idealurile iniţiale ale „Casei Corpului Didactic”, care, chiar dacă nu a fost neapărat nocivă, a dus la o deformare a misiunii „casei”, la diluarea eforturilor acesteia, fapt la care trebuie să mediteze extrem de serios diriguitorii şcolii româneşti de azi.
Am făcut acest succint excurs pentru a arăta cât de importantă este această instituţie, dar şi lucrarea profesorului Ghiţă Nazare.
Monografia Casei Corpului Didactic Galaţi lansează o provocare la care ar trebui să marşeze toată dăscălimea românească de azi şi din viitor, fie că apreciază, fie că nu apreciază lucrarea, deoarece autorul urmăreşte cu atenţie şi acribie evoluţia şcolii gălăţene în strânsă legătură cu primele forme de organizare a dăscălimii, cu presa didactică şi cu eforturile unor personalităţi de dascăli şi chiar ale statului român de la apariţia Casei Corpului Didactic şi până în prezent. Cartea este structurată pe şase capitole sugestive. Structura lucrării este semnificativă pentru ceea ce a însemnat drumul şcolii gălăţene de-a lungul timpului: Capitolul I. Istoric; Capitolul II. Formarea permanentă; Capitolul III. Impactul CCD în comunitate; Capitolul IV. Referinţe – imaginea CCD în mass-media; Capitolul V. Bibliografie (izvoare, publicaţii, lucrări generale/ speciale, studii/articole); Capitolul VI. Postfaţă (Teodor Parapiru).
Lectura lucrării sau consultarea acesteia cu intenţia de informare în domeniul istoriei şcolii româneşti ne relevă faptul că avem în faţă o carte de referinţă, un instrument de documentare care ne ajută să înţelegem evoluţia învăţământului românesc din fiecare şcoală, cu bune şi cu rele, cu suişuri şi coborâşuri. Găsim aici date despre efortul de pregătire profesională a dascălilor, spiritul de sacrificiu şi efortul prometeic de a-şi construi o „casă” a lor, „toţi învăţătorii au contribuit cu sume de până la 1000 de lei”, „proiectul a fost făcut în mod gratuit de un inginer al Primăriei”, iar „un Comitet de construcţie a supravegheat zi şi noapte prin rotaţie, până la terminarea construcţiei”.
După cum se ştie, prin reforma „roşie” – Decretul nr. 175, din 2 august 1948 –, casele corpului didactic au fost desfiinţate, iar patrimoniul lor a fost „naţionalizat”. Dascălii gălăţeni, fiind mai mulţi şi mai solidari, au încercat diverse forme de organizare (Sindicatul ~nvăţământ, CAR, Clubul Cadrelor Didactice), iar clădirea a avut în timp diverşi locatari, caz fericit, în judeţul Vrancea fiind demolată.
După această hotărâre brutală, dăscălimea gălăţeană a început un drum lung de „reconstruire” a Casei, profitând şi de o schimbare de macaz în politica educaţională a statului român. Este interesant de văzut modul în care Sindicatul Învăţământ, în fapt o structură politică, reacţionează la posibilitatea reînfiinţării Casei Corpului Didactic prin Legea privind Statutul personalului didactic (Legea 6, din 15.03.1969). Începea un drum interesant, care continuă şi astăzi, din care se vede fractura produsă de comunişti între corpul didactic, sindicat şi CAR.
În timp, misiunea Casei Corpului Didactic a evoluat doar către „formarea permanentă”, tehnicizându-se foarte mult, dar a pierdut aproape în totalitate din vedere grija faţă de preocupările dascălilor (cultură, sensibilităţi, tradiţii, sentimentul naţional, solidaritate), grija faţă de problemele cu care se confruntă dascălii (starea materială precară, statutul social etc.), aşa încât cele trei entităţi acţionează sectant, lucru care convine de minune diriguitorilor de azi ai şcolii româneşti.
Monografia lui Ghiţă Nazare surprinde prin multitudinea exemplelor de activităţi pe care le reţine. Acestea pot constitui sugestii pentru cei de astăzi, fie că lucrează la CCD sau la oricare altă şcoală din ţară. Informaţiile prezentate surprind prin seriozitatea şi profesionalismul activităţilor de pregătire permanentă, pe care le organizau chiar şi în perioada în care instituţia a fost desfiinţată sau a fost supusă unui intens proces de ideologizare.
Profesorul Ghiţă Nazare, el însuşi fondatorul unei publicaţii didactice de informaţie şi opinie pedagogică (Şcoala gălăţeană), face o incursiune prin presa pedagogică de pe acest meleag de la începuturile ei şi până azi, evidenţiind rolul presei în coagularea şi promovarea ideilor pedagogice, în pregătirea profesională, în promovarea tradiţiilor şcolii româneşti. Monografia lui Ghiţă Nazare se constituie într-un adevărat tratat de istorie a învăţământului gălăţean şi nu numai. Cu 740 de note la sfârşitul capitolelor, cu 133 de repere bibliografice pe care le prezintă la sfârşitul lucrării – după normele bibliologice actuale –, cartea se constituie într-un ghid-tezaur de informare-documentare în domeniul istoriei şcolii româneşti. De asemenea, lucrarea ridică, dar şi „răspunde” la câteva întrebări pe care, în sinea lui, şi le pune orice dascăl autentic: 1. De ce niciun diriguitor al şcolii româneşti nu s-a mai ridicat până acum la înălţimea lui Spiru Haret? 2. De ce Casa Corpului Didactic a fost cea mai năpăstuită instituţie din şcoala românească? 3. De ce nu reuşim să ducem la bun sfârşit ceea ce începem, uneori chiar cu entuziasm? 4. Ce blestem ne urmăreşte de nu deosebim binele de rău, aşa încât niciodată nu acţionăm în sensul adevărului şi al binelui public, fiecare având aroganţa că istoria începe şi se termină la el?
Credem că măcar parţial lucrarea răspunde la aceste întrebări, motiv pentru care mai credem că Monografia lui Ghiţă Nazare trebuie să fie în toate şcolile gălăţene, precum şi în bibliotecile tuturor caselor corpului didactic din ţară. Lucrarea este astfel un omagiu peste ani închinat muncii şi dăruirii corpului didactic.
Conf. dr. Costică NEAGU